Fâșia de lumină străpunse linia dintre cele două părți egale ale draperiei gri din mătasea parcă abia scoasă din cocon. Marian simțea jocul de lumină greu perceptibil care îl mângâia pe față cum o făcuse Adela de atâtea ori. Starea difuză dintre somn și veghe îi producea o plăcere care, în dimineața aia, tindea către paroxism. Dacă ar mai fi avut-o pe Adela lângă el să-i simtă căldura trupului, mirosul, să o strângă de mână, să-i simtă respirația și bătăile inimii…. Pentru momente de o asemenea intensitate căzuseră din rai până și îngerii, ca să nu mai vorbim de Zburătorul care, pentru stări similare, venea noapte de noapte și fura fetele neprihănite din Valahia.
Din păcate, visul bărbatului se opri brusc și fu lovit de realitatea necruțătoare precum fusese Goliat lovit de piatra netedă, plină de transpirația rece, pe care David o pusese în praștia din piele de capră cu care îi străpunse fruntea gigantului. O bormașină începu să lovească unul dintre zidurile apartamentului de la etajul cu numărul cinci din Cartierul Militari cu frecvența și dorința cu care o ciocănitoare perforează scoarța unui copac primăvara. Sunetul începu să se propage, treptat, în toată camera sub forma unor unde pe care Marian le simțea parcă lovindu-l în tâmple ca niște croșee izvorâte din brațele unui boxer profesionist.
Bărbatul tresări, strânse puternic cearșaful alb pe care îl avea în palme și avu intenția să se ridice. Din păcate, corpul lui fusiform fu izbit cu violență de puterea oboselii și Marian căzu secerat pe pernă.
– Mare blestem să stau în Militariul ăsta! Nu știu cu ce i-am greșit Lui Dumnezeu de m-a trimis tocmai aici, spuse bărbatul scrâșnind din dinții îngălbeniți de la cantitatea considerabilă de cafea pe care o consuma în ultima perioadă.
Instinctiv, puse mâna unsuroasă pe telefon. Ecranul luminat îi arătă un nemilos șapte dimineața. Luă telefonul și îl aruncă cu putere în pat.
– Fir-aș al dracului să fiu! Să începi să dai cu bormașina la 07:00 dimineața. Doar aici se poate întâmpla așa ceva. Poate că de asta s-a mutat și Adela. Ea, femeie de o frumusețe rar întâlnită, cum să stea cu un păduchios ca mine în mizeria asta de cartier?
Între timp se ridică din pat și simți cum o durere puternică îl izbi în spatele arcuit ca o săgeată. La o simplă privire, orice student al Facultății de Medicină ar fi observat că Marian avea o cifoză de toată frumusețea. Bărbatul, cu mersul lui alene, se îndreptă spre fereastră, despărți cele două părți ale draperiei gri, așa cum Moise despărțise Marea Roșie, și camera fu inundată de lumină.
Puse mâna cu degetele lui lungi de pianist pe mâner și deschise fereastra. Masa de aer ușor rece îl făcu se reînvie. Trase cu putere aer în piept. Exercițiul lui de respirație pe care îl văzuse pe o rețea de socializare ca fiind practicat de un mare învățător taoist fu întrerupt de mirosul puternic de smoală încinsă și de un dialog plăcut, purtat între doi muncitori ce urmau să toarne niște asfalt, să înlocuiască niște borduri noi, puse cu trei ani în urmă de vechiul primar.
– Băi, Nelule! Băi, Nelule, tu nu auzi că nu poți trece cu basculanta pe aici! Nu vezi că n-ai loc? Să știi că atingi BMW-ul ăsta negru, din dreapta. Eu îți spun! Treaba ta. Să nu zici că nu te-am avertizat!
– Taci băi, Jane, că am destul loc! Sunt șofer pe basculantă de zeci de ani. E loc aici de poți întoarce și tirul. M-ai înțeles? Tu vezi-ți de treaba ta că de asta te-a pus șefu’ să cari bordurile. Dacă erai șofer stăteai tu pe scaunul ăsta! Nu știu de ce te-am mai pus să mă dirijezi, comentă bărbatul transpirat, trăgând din mucul de țigară care îi încălzi buza.
Eroul nostru nu întoarse bine capul că auzi un scrâșnit puternic produs de tabla îndoită a BMW-ului și pe muncitorul Nelu ce invita toată pleiada de sfinți din calendarul ortodox să participe la evenimentul nefericit ce urma să le scadă drastic salariile pe mai bine de un an de zile.
– De borduri noi avea nevoie Militariul. După te mai miri de ce îi înjură toți pe politicienii din România, spuse bărbatul în timp ce întinse mâna dreaptă și ridică telefonul din pat. Ca un atelaj stricat, încheietura cotului trosni puternic și o durere îi fulgeră toată mâna. Marian tresări și se așeză pe pat. Între timp gândurile lui începură să curgă lin ca un izvor rece de munte.
– Păcat că n-am avut eu ocazia să devin primar al sectorului ăstuia. Câte nu aș fi făcut eu! Atâtea parcuri, atâtea locuri de joacă pentru copii…. Aș fi creat atâta bucurie. Găseam sigur o modalitate prin care să deviez traficul de pe bulevardul Iuliu Maniu. Aduceam cei mai buni arhitecți, schimbam P.U.Z-uri. Făceam pasaje suspendate mai ceva ca la Beijing. Doamne! Sigur că m-ar fi iubit și Adela și s-ar fi mândrit cu mine. Funcția asta de primar îți dă o prestanță anume. Ai legătură cu presa. Te cunoaște toată comunitatea. Cât potențial am avut și câte puteam să fac. Poate chiar aș putea și acum. Asta trebuie să scriu în carnețel. Trebuie să găsesc o modalitate prin care să intru într-un partid politic și să fac în așa fel încât să devin candidat la Primăria Sectorului 6. Nu trebuie să uit asta!
În timp ce mintea îi era inundată cu proiecte ce urmau a nu fi realizate niciodată, mai ceva ca unui om politic în timpul campaniei electorale, foamea îl lovi și stomacul lui începu să scoată sunete similare cu cele pe care mașinile le produceau chiar pe bulevardul Iuliu Maniu. Deschise ușa albă a frigiderului pe care Adela refuzase să o spele ultima dată, înainte să se certe. Fără nicio surpriză, frigiderul era la fel de gol precum buzunarele și cardurile lui Marian.
– Bă, dar chiar așa să n-am nimic în frigider? Doamne, ce foame îmi e! Nu știu de ce dar am impresia că făcusem niște cumpărături de la Mega Image-ul din colțul străzii. Să le fi făcut ieri sau acum o săptămână? Cred că acum o săptămână, din moment ce nu e nimic în cutia asta blestemată. N-am nici măcar o sticlă de apă.
Bărbatul trânti cu putere ușa frigiderului de parcă ea ar fi purtat vina pentru insuccesul lui. După ce cotrobăi bine și în perechea de blugi de culoare negru aruncată pe un fotoliu, își aduse aminte de pușculița în care, pe vremuri demult apuse, punea monede și hârtii de câțiva lei de fiecare dată când încasa vreun comision.
Ridică obiectul roz pe care chiar Adela îl cumpărase, scoase capacul din burta porcușorului și monedele începură să cadă pe podea producând un joc de sunete similar cu cel al clopotelor tibetane ascultate în neștire la birou, pentru a-i aduce spor. Cert e că sporul tot întârzia să apară.
Totuși, o rază de soare fu transmisă din cer. În pușculiță erau mai multe hârtii. Le apucă cu nesaț și începu să le numere. Avea 27 de lei. Era clar că banii îi vor ajunge să-și cumpere o cartelă de metrou, 2 covrigi și chiar și o sticlă de apă.
Dintr-odată, fu izbit de un gând de parcă îngerul păzitor i-ar fi dat o palmă peste cap. Azi este 24 aprilie. Trebuia să se întâlnească cu ăia doi avocați recomandați de protectoarea lui, doamna Mioara Georgescu. Dacă n-ar fi fost ea nici măcar bani de chirie nu ar mai fi avut de vreo 3-4 luni. Atunci vânduse ultimul apartament chiar în blestematul ăla de cartier. Încasase câteva sute de euro, bani cu care reușise să plătească restanțele la întreținere. Avea întâlnirea cu avocații la ora 09.00 la Restaurantul „Horoscop”. Nu putea să întârzie pentru că s-ar fi făcut de râs și, în domeniul lui, imaginea era singura care vindea. Trebuia să-i rezolve problema Adelei cu orice preț. Era singura lui șansă ca să salveze ce mai era din relația respectivă. Trebuia să găsească o soluție la promisiunea aia bilaterală de vânzare-cumpărare pe care o încheiase fratele Adelei. Dacă nu, posibilul cumnat pierdea aproape 100.000 de euro și vina era doar a lui. El făcuse recomandarea să cumpere căsuța din cartierul Titan și gestionase toată tranzacția. Dacă ante – contractul nu mai producea niciun efect, cumnatu’ pierdea toți banii.
Se uită la ceasul de lemn din sufragerie pe care îl moștenise de la bunicul lui, om politic în regimul Gheorghe Gheorghiu-Deja. Era singurul bun de valoare ce scăpase lungului șir de lucruri amanetate din ultimul an de zile, doar de dragul meselor și excursiilor plătite Adelei. Limbile ceasului arătară 07:40. Nu știa cum trecuseră cele 40 de minute de când se trezise, dar nici nu mai conta. Se duse la dressingul din dormitor, luă singura cămașă pe care o găsi pe umeraș și începu să o miroase. Un miros puternic de parfum îmbibat cu fum și transpirație îl izbi direct în nări. Era puțin mai plăcut decât cel de smoală încinsă emanat de lucrările celor doi muncitori ce loviseră cu câteva zeci de minute înainte Bmw-ul parcat regulamentar de către un student descurcăreț din Râmnicu Vâlcea.
Cotrobăi printre tricourile și cămășile aruncate în dulap și fu lovit din nou de cruda realitate. Nu mai avea altă cămașă spălată și nici timp pentru a improviza.
– Asta este! O port și așa. Nu miroase chiar atât de rău! își spuse bărbatul ce începuse să încărunțească prematur din cauza stresului pricinuit de ultimele evenimente.
Luă cămașa pe care o băgă cu nerv în perechea de pantaloni de culoare negru cu dungi gri. Îmbrăcă și sacoul ce părea ușor șifonat și se uită în oglindă. Arăta mult mai bine decât se simțea și, mai cu seamă, decât mirosea. Luă sticla de parfum cu capacul în formă de coroană ce trona pe noptiera din dreapta patului din dormitor, apăsă puternic pe pompiță și un puternic iz de lemn inundă camera dezordonată. După lupte intense, esența parfumului acoperi amalgamul de mirosuri ce își făcuseră veacul în cămașa șifonată.
– Haide! Mobilizează-te! se auzi în blocul gri cu vedere pe senzaționalul bulevard Iuliu Maniu din Cartierul Militari. Norocul ți se va schimba de azi!
Într-adevăr, soarta începea să-i surâdă. Nici nu călcase bine pe scările rulante nefuncționale din stația de metrou „Piața Unirii” că primise un mesaj de la avocatul Mircea Dumitrescu în care i se comunica să meargă direct la cabinetul acestuia.
– Mare ești tu Doamne! își spuse bărbatul în gând. Ce m-ai scutit tu de o situație penibilă! Ăștia mă simțeau imediat dacă le spuneam că nu pot să plătesc că mi-am uitat portofelul acasă sau te miri ce îmi venea mie în cap. Sunt avocați! Cu asta se ocupă!
Marian fu invitat de tânărul avocat Andrei să intre în camera de consiliu. O puternică aromă de mosk combinată cu tutun îl izbi direct în nări.
– Da, da domnule general! Așa voi face. Vă sun în jurul orei două și mergem la restaurantul din fața sediului dumneavoastră să mâncăm o ciorbă, se auzi din gura avocatului Mircea Dumitrescu care își ștergea cu foarte mult tact ochelarii cu ramă neagră așezați pe masă.
– Vă rog să luați loc aici, îi spuse Andrei în timp ce îi arătă scaunul liber de la masa de consiliu. Beți o cafea? Un pahar cu apă? întrebă tânărul avocat cu fața senină.
– Da. Chiar vă rog! Eventual și niște pișcoturi sau ceva de ronțăit dacă aveți, spuse bărbatul ce se lupta atât cu stresul pricinuit de întâlnire, dar și cu foamea care îl lovise năprasnic.
– O să mă uit să văd ce avem în bucătărie. Ciocolată știu sigur că avem pentru că am cumpărat eu în dimineața asta. Dacă vreți mă duc și cumpăr niște pișcoturi de la magazinul de la colț.
– Nu e nevoie. E de ajuns ciocolata. Am probleme cu glicemia și am uitat să mănânc înainte să plec.
Hai că a fost bună minciuna asta. Nu cred că și-a dat nimeni seama, își spuse bărbatul în gând în timp ce se uita la tânărul ce ieșea din camera de consiliu.
– Vă rog să mă iertați. Mircea Dumitrescu este numele meu, spuse avocatul întinzându-i mâna lui Marian în semn de respect.
– Nu este nicio problemă, domnule avocat. Îmi imaginez că dumneavoastră sunteți foarte ocupat. Chiar, chiar este o mare bucurie că m-ați primit.
– Da, să vă zic sincer, nu știu exact ce problemă aveți dar sperăm să vă putem ajuta. Pe mine m-a sunat Mioara aseară disperată că are un colaborator care are ceva urgent de discutat. Tocmai de asta v-am și chemat la ora 09. Ați avut mare noroc că nici eu și nici colegul meu nu am avut nicio altă activitate. De regulă, la ora asta, suntem ba la instanță, ba la parchete. Apropo, l-ați cunoscut pe Andrei nu?
– Da. Da. Foarte cumsecade. Chiar mi-a plăcut de dumnealui. E de apreciat că un tânăr de vârsta asta a intrat în barou. Mai lucrează și cu dumneavoastră. E clar că are potențial. Mai mare dragul! spuse Marian care nu mai știa ce să facă pentru a intra în grațiile maestrului.
– Da. E un băiat inteligent și foarte muncitor. Că tot veni vorba, auzi, Andrei! Strigă Mircea Dumitrescu cu vocea ușor răgușită.
– Da, maestre.
– Dacă tot ești tu la bucătărie, te rog fă-mi faci și mie o cafea! Să nu uiți de pastila de îndulcitor!
– Da! Imediat! se auzi vocea tânărului ușor acoperită de sunetul produs de apa care lovea cu putere chiuveta.
– Dumneavoastră beți o cafea domnule…?
– Da. N-am apucat să vă spun cum mă cheamă. Marian. Marian Mitrofan este numele meu. Sunt nepotul fostului secretar de stat Aureliu Mitrofan. A ocupat funcția pe vremea comuniștilor. Mai exact, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
– Parcă îmi spune ceva numele, spuse avocatul Mircea Dumitrescu uitându-se în gol. Hmm. Aureliu Mitrofan. În ce an a murit?
– În 98 sau 99. Nu mai știu exact. Trebuie să-l fi cunoscut. A fost o persoană foarte importantă.
– Da, e posibil, spuse avocatul aprinzându-și o țigară. Așa. Să trecem la ce ne interesează. Cu ce problemă ați venit la noi?
Marian scoase carnețelul crem din buzunarul din dreapta al sacoului și îl deschise la pagina unde își notase succint „Azi, 24 aprilie, viitor primar al Sectorului 6”.
– Mai întâi haideți să vă explic puțin cu ce mă ocup și cum de m-a recomandat doamna Mioara Georgescu.
– Bine, vă ascult, spuse Mircea Dumitrescu care începea parcă să-și piardă răbdarea.
– Eu lucrez în domeniul imobiliar. Mai exact, sunt agent imobiliar, dar sunt unul dintre cei mai buni din București. Vă spun asta pentru că, poate, dumneavoastră, din poziția în care sunteți, mai cumpărați imobile sau știți oameni care ar vrea să cumpere.
După o pauză de câteva secunde făcută intenționat pentru a atrage și mai mult atenția, Marian continuă:
– Știți, domnule avocat, deja acum putem vorbi ca între doi oameni de business. Dacă dumneavoastră mă recomandați sau îmi recomandați vreun client eu vă dau procent, asta ca să nu existe vreun dubiu.
Între timp, Andrei îi așeză bărbatului un castronel în care pusese o ciocolată împărțită în mai multe bucăți, farfuria pe care se afla ceașca cu lichidul negru aburind și un pahar de apă. Fără să mai țină cont de bunele maniere cu care fusese educat, Marian luă o bucată mare de ciocolată și o băgă în gură. Nici nu apucă bine să termine de mestecat, că începu să soarbă puternic din cafea, sunet ce îi produse un puternic disconfort tânărului avocat care mai, mai să scape ceașca pe care o așeza în dreptul maestrului.
– Bine că ați venit și dumneavoastră, domnule Andrei, ca să auziți. Eu lucrez în domeniul imobiliar și, dacă dumneavoastră mă recomandați cuiva, vă pot plăti o parte din comisionul pe care eu îl încasez. Vreau să vă spun, între noi fie vorba, am încheiat tranzacții de milioane de euro până acum. De asta m-a recomandat doamna Mioara Georgescu despre care n-are sens să mai discutăm…E o femeie foarte puternică.
Andrei, ușor indignat de comportamentul bărbatului care devenise, dintr-odată, mult prea prietenos, nu mai zise nimic.
– Nu că mă laud dar trebuie să știți că nu vorbiți cu oricine. Nu mă recomanda doamna Mioara degeaba. Ca să vă dau un exemplu concret, dacă-mi permiteți, continuă Marian șarada de cuvinte.
– Dacă tot ați început…spuse Mircea Dumitrescu printre dinți, trăgând cu nerv din țigară.
– Eu i-am aranjat doamnei Mioara să cumpere terenurile ălea de la ieșirea din București. Gândiți-vă puțin domnilor că a cumpărat niște terenuri care valorează peste un milion de euro cu puțin peste 300.000 de euro. Ăsta este doar meritul meu. Asta face un adevărat agent imobiliar, nu poveștile astea pe care le vedeți dumneavoastră prin reclamele de la televizor sau pe internet. Vă dați seama că pentru serviciul ăla am avut și un comision baban.
– Stați puțin! spuse apăsat Mircea Dumitrescu. Vă referiți la cei 14.000 de metri pătrați de teren de lângă aeroport?
– Da, da. Aceia. Terenul ăla a fost cumpărat doar cu 315.000 de euro datorită mie, spuse Marian cu mândrie întinzându-și ambele picioare. V-am dat doar un exemplu dar au fost multe așa. N-avem acum timp să vă vorbesc eu despre toate.
– Păi terenurile alea au avut o grămadă de probleme, spuse Mircea Dumitrescu aplecându-se să ia scrumiera de pe masa ovală. Noroc că a găsit Andrei o soluție și am câștigat dosarele în instanță. Am fost și eu și ăsta mic la instanțele din Buftea de ni s-a urât. Parcă acum o lună ai fost ultima dată la Buftea nu? spuse avocatul uitându-se la colegul său.
– Da, maestre. Acum o săptămână s-a pronunțat instanța. S-a respins apelul părții adverse.
– Indiferent, 315.000 de euro tot reprezintă un preț bun, spuse Marian cu vocea scăzută, luând imediat o gură de apă.
– Dacă m-ar fi întrebat pe mine Mioara i-aș fi zis că nu valorau mai mult de 150.000 de euro. Noroc că am avut judecători care știau carte și au citit dosarele că altfel pierdeau ăștia banii.
De parcă discuția anterioară nu s-ar fi purtat, spre surprinderea celor doi avocați, Marian continuă:
– Problema este că fratele soției mele, de fapt, fratele viitoarei mele soții a încheiat un ante – contract. Vrea să cumpere un teren de 600 de metri pătrați în Titan.
– Așa, spuse Mircea Dumitrescu care se întoarse mirat către Andrei.
– Și doamna de la care trebuia să cumpere nu mai vrea să încheie contractul.
Marian începu să se înroșească la față. Castelul de nisip pe care încercase să-l construiască în jurul problemelor sale începea să se năruie.
– Știți, domnilor, eu i-am recomandat casa respectivă și, și, riscă să piardă toți banii!
Din dorința de a detensiona atmosfera, Andrei se ridică, se duse la frigiderul de băuturi, luă o sticlă de apă și i-o puse în față bărbatului.
– Poate mai vreți niște apă rece, spuse tânărul avocat fără să se uite la clientul care avea nevoie urgentă de o vizită la un psiholog.
– Da, vă mulțumesc din suflet. Chiar sunteți un om foarte bun, domnule Andrei.
– Să revenim la problemele noastre. Ați adus ante – contractul? Îl aveți la dumneavoastră? întrebă Mircea Dumitrescu.
– Da. Îl am. Vi-l arăt imediat.
Bărbatul scoase din sacou o hârtie împăturită și le-o întinse celor doi avocați. După o scurtă analiză, Andrei îi spuse:
– Putem găsi o soluție dar necesită ceva studiu și o să fiți nevoit să ne achitați un onorariu.
– Da, referitor la chestiunea asta, trebuie să vă spun că la noi la birou este o regulă: onorariu se achită înainte de a ne apuca de muncă! spuse Mircea Dumitrescu uitându-se atent la Marian.
Din cer, Marian fu tras de problemele lumești și adus direct cu picioarele pe pământ. Cu ce avea el să-i plătească pe cei doi avocați? Ce să facă? Să le spună că dacă nu găsea o soluție o va pierde definitiv pe Adela? Ce mai putea să mai amaneteze? Ce să mai vândă? Mai avea doar ceasul bunicului. Cine știe cât putea să ia pe el.
Fără să se mai poată controla, bărbatul izbucni în plâns. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe fața lovită puternic, în copilărie, de vărsatul de vânt. Andrei, complet bulversat, se duse repede și luă un sul de șervețele din bucătărie. Bărbatul rupse câteva și își suflă puternic nasul.
– Ca să citez din Dan Bitaman: „Și bărbații plâng câteodată”, spuse Mircea Dumitrescu zâmbind.
– Haideți, liniștiți-vă, vom găsi o rezolvare, spuse tânărul încercând să-l îmbărbăteze pe Marian.
– Dacă nu găsesc o rezolvare la chestiunea asta Adela nu se va mai întoarce niciodată la mine. Acum n-am niciun ban. Chiar nu am. Nu știu cum să vă plătesc.
– Să înțeleg că Adela este viitoarea soție?
– Da, exact! Ce memorie senzațională aveți, domnule avocat.
– Nu mai e nevoie să mă periați. Să aveți mare grijă cu dragostea. Uitați-vă bine la mine! Am părul alb și am văzut multe la viața mea. A fost mare cel care a spus că dragostea te ridică și tot dragostea te și doboară.
– Mă iubește, domnule avocat! Vă spun sigur că mă iubește! Știu asta. Simt!
Din cauza stresului, două vene paralele ca două furtunașe i se umflaseră pe fruntea netedă a bărbatului și parcă stăteau să pocnească.
– În fine, dumneavoastră știți mai bine. Să revenim la partea cu onorariul, deși nu facem asta, vom stabili plata în rate. Andrei tu ce părere ai? Nu te deranjează nu?
– Nu, maestre. Nu e nicio problemă.
Marian se lumină de parcă în biroul celor doi avocați Duhul Sfânt ar fi coborât împreună cu heruvimii și serafimii cu ochii lor nenumărați.
– De când am intrat în birou și am simțit mirosul de mosk știam eu că sunteți suflete luminate. Am avut și eu bețișoare din ăstea. Îi plăceau foarte mult și Adelei. Mereu le lăuda. De când n-am mai încheiat niciun contract și n-a mai venit pe la mine n-am mai aprins vreunul.
– Andrei le folosește. Inițial nu mi-a plăcut mirosul, dar m-am obișnuit cu el. Acoperă mirosul de tutun. Parcă nu mai e la fel de pregnant, continuă maestrul.
Fără să întrebe, Marian se întinse, luă o țigară din pachetul avocatului ce stătea în fața lui, îi împrumută și bricheta și aprinse o țigară.
– Pot să vă spun ceva domnule avocat?
– Atât vă mai ascultăm că mai avem și alte treburi, spuse Mircea Dumitrescu aflat la capătul răbdării.
– Am visat momentul ăsta.
– Ce ați spus?
– Am visat momentul ăsta. De când am intrat în birou știam că mă veți ajuta pentru că am mai fost aici cu dumneavoastră. Deși nu vă cunoșteam, v-am văzut și, lângă imaginea dumneavoastră, am văzut o icoană cu Sfânta Varvara.
Fără să mai spună nimic, Mircea Dumitrescu se ridică de la masă, luă telefonul, îl puse la ureche și zise:
– Da, domnule comisar șef!
Andrei, bulversat atât de spusele bărbatului care devenea din ce în ce mai ciudat dar și de reacția maestrului său care, fără să-i fi sunat telefonul, plecase mimând o discuție, fu nevoit să continue dialogul neplăcut:
– Dumneavoastră, domnule Andrei, sunteți un suflet nobil. Nu știu dacă sunteți familiarizat cu lumea spirituală dar eu am trecut prin multe până acum.
– Vă cred și vă înțeleg.
– Mare lucru să știți. Nu vă mai rețin și aștept să ne auzim la telefon ca să-mi comunicați varianta prin care să rezolvăm problema.
– Fiți fără grijă. Mi-a făcut plăcere!
După ce făcu doi, trei pași Marian se întoarse brusc spre Andrei și-l întrebă:
– Ca să nu uit că mi-am notat în carnețel. Vă mai rog ceva și vă rog să vorbiți și cu domnul avocat despre asta.
– Da. Spuneți!
– Vorbiți cu dumnealui că poate mă ajută și pe mine să intru într-un partid politic de la Sectorul 6. Aș vrea să candidez la primărie la alegerile următoare.
– Da, da. O să vorbesc! zise Andrei uluit.
Nici nu închise bine ușa că Mircea Dumitrescu băgă capul în hol:
– A plecat? se auzi vocea unui om scăpat vizibil de o povară.
– Da.
– Am trăit să o văd și pe asta. Nebuni nu mai avuseserăm la birou!
– Dar de ce ați fugit?
– Andrei, să-ți spun sincer, toată viața mea m-am ferit de nebuni. Îmi e frică de nebuni și, în special, de nebunii din dragoste.
Sursa: criterii.ro
Sursa: Realitatea de Valcea
