Crezul meu in vreme de Coronavirus
Mie îmi este din ce in ce mai limpede ca aceasta criza mondiala, dincolo de aspectele ei pe orizontala vieții: economie, finanțe, viața socială sau comandamente militare, ne cheamă in primul rând la o profunda autoevaluare morala și spirituală! Lumea exterioara nu este altceva decât reflexia universului nostru interior! Marele examen la care este supusa planeta este despre natura și condiția umană!
Ma preocupa foarte tare întrebarea legată de cum ne vom manifesta in fata semenilor, in societate dar și fata de propria noastră conștiința! E clar ca restrângerile vieții sociale, diminuarea veniturilor și înăsprirea sistemului legislativ ne vor bulversa in prima faza, chiar ne vor schimba majoritatea percepțiilor despre lume! Important e, sa nu rătăcim prea mult in confuzie, panica și incertitudine!
Avem nevoie sa regăsim cât mai repede busola unei viețuiri cât mai frumoase intr-o lume din ce in ce mai…urâta! Ce provocare imensa la care este chemat sufletul nostru de origine divina!
Prin natura noastră, suntem ființe expansive, curioase, neliniștite cu rațiunea de a ne depăși atât limitele cât și condiția! In funcție de vârsta, nivelul de educație, de cultura, nivelul de trai, confortul social și mai ales de gradul de Spiritualitate, reacționam atât de diferit in fata provocărilor momentului!
Pendulam între panica irațională și pacea certitudinii ca nu suntem niciodată singuri! Ca Dumnezeu e prezent in viețile noastre de când ne naștem, pana când murim! Of, Doamne, dacă ne-am fi zidit mai din timp, templul tău in inimile noastre, poate nu mai eram atât de disperați ca ni se închid bisericile din cărămida!
Zile acestea noi ne-am aliat din păcate cu panica și egoismul in loc sa facem loc iubirii de semeni și de Creator, și deși ne găsim in postul Pastelui, așteptând chemarea la Viața Vecinica a Mântuitorului, ne macină pe toți groaza in fata suferinței și a morții! Uitam ca in raport cu veșnicia, timpul omenesc devine praf! Ce înseamnă un an, o suta, o mie in raport cu eternitatea lui Dumnezeu? Dacă am fi învățat ca trebuie sa murim ca sa fim veșnici, acum am fi fost cuprinși de liniște! Isihie, cum o numesc Sfinții parinti!
Eu văd in aceasta pandemie prilejul fundamental al înnoirii noastre! Al recăpătării interiorului și al comuniunii! Ce frumos spune Episcopul Ignatie al Hușilor:
“Acum, lumea întreagă este un imens spital, pentru ca să învățăm să treacă prin miezul inimii bisericii noastre suferința celuilalt și să multiplicăm serotonina comuniunii dintre noi.”
De acum inainte, nu mai am nici o îndoiala, vom fi cu toții martorii fragilității naturii umane, dar poate tocmai aceasta uriașă frica de moarte sa ne facă sa ne reîndrăgostim cu toată puterea de viața!
Oreste Teodorescu
