Seducția banilor – O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ

Mașina de culoare negru, cu farurile perfect rotunde și geamurile fumurii pe care nici măcar un fascicul de raze ale soarelui nu putea să le străpungă, adusă cu un vapor plin cu cutii uriașe de diferite culori de parcă ar fi fost un șarpe de lego, ce venea tocmai din îndepărtata Cuba și care se luptase cu valurile de câțiva metri ale Oceanului Atlantic mai ceva ca Poseidon, fu parcată în dreptul blocului ce se ridica văzând cu ochii de bărbatul uscățiv, trecut bine de vârsta maturității, cu ochii verzui, băgați în orbite, cu sprâncenele-i albe, rare și mustața îngălbenită de la atâta tutun. Înainte să coboare din mașina proaspăt spălată în colțul străzii de Adi, un bărbat înalt și bine făcut, cu tenul măsliniu, de loc din Tulcea, căruia clienții îi ziceau Grecu, Don Mircea își aranjă pălăria albă în oglinda retrovizoare și privi, cu admirația și cu entuziasmul cu care un copil privește pentru prima oară jucăria abia cumpărată de părinții lui, pielea albă, fără imperfecțiuni, întinsă și bătătorită cu atâta sudoare de muncitorii trecuți demult în neființă, cu care fusese îmbrăcat bordul mașinii sale americane. Sufletul-i negru, presărat cu nenorociri, crime, frustrări și vieți distruse, pâlpâia ca un bec aflat pe finalul vieții pământene la gândul că energia marelui Fidel Castro încă vibra în volanul pe care tocmai îl atinsese cu mâinile lui pline de păcate.

Bărbatul îmbrăcat impecabil, cu un costum alb, de lână din cea mai fină țesătură, cumpărat tocmai de la croitorul Vincenzo din Napoli la care se ducea o dată la câteva luni, fugise de sărăcia lucie din Brăila, pe care o detesta din toți rărunchii și o învinovățea pentru toate necazurile și tot puroiul scos la suprafața corpului său ce traversase de atâtea ori Dunărea cântată din mahalale țigănești și până la Viena. Se lăuda că știa fiecare piatră cubică din centrul istoric al orașului în care trona ceasul pe care și-l tatuase pe antebrațul mâinii drepte pentru a-i reaminti că acolo fusese inițiat în tainele hoției și înșelăciunii. La fiecare întâlnire cu membrii clanului său, când îi vedea pe tinerii cu avânt în facerea de rele, Don Mircea rememora trista-i copilărie în care fusese obligat să lucreze în piața de pește, al cărui miros îi perforase plămânii precum cuțitul cu care scotea măruntaiele puturoase ale ființelor care încă mai mișcau și al căror suflet îl simțea, pentru câteva secunde, gâdilându-i degetele încrețite de la atâta umezeală. Mâinile lui subțiri, ca cele ale sfinților din bisericile pe ale căror uși nu intrase de cât de două ori în decursul vieții, prima dată la botezul său și a doua oară la moartea mamei, erau pline de urmele lăsate de oasele peștilor ce urmau a fi preparați în casele și restaurantele orașului care, cu mai bine de o sută de ani înainte, fusese simbolul comerțului Principatelor Române. Le spunea tuturor despre bătaia pe care o mâncase, despre oasele rupte și sângele care-i cursese din ochi și din buze până la momentul la care spintecase prima burtă de om, cea a unui brutar care îi datora bani conducătorului găștii pentru care lucra. De atunci totul se schimbase.

Motivat continuu de bani și de răutate, coordonat parcă de ceva drăcesc, bărbatul, de frica Miliției din vremurile imemoriale ale comunismului, care-l căutase în toate casele și în toate barurile din orașul port pentru crima comisă, reușise să fugă și să se ascundă într-o magherniță din centrul Bucureștilor, unde îl prinsese Revoluția și izbăvirea. De atunci și până în prezent, trecut-au mai bine de treizeci de ani în care bărbatul costeliv și negricios, prin teroare și frică, reușise să conducă întreaga zonă unde, de câțiva ani, tronează Catedrala Mântuirii Neamului. Nu era vreun lucrător comercial, de la vânzător ambulant de flori sau de covrigi, care împingea, fie frig, fie arșiță, câte un căruț cu geamurile de plastic și două roți ce scârțâiau permanent, până la patroni de magazine și spații, care să nu-l recunoască drept conducător și să nu îi plătească birul lunar lui Mircea Tuciuriul ce, între timp, devenise Don Mircea. Ascensiunea lui în ierarhia mafiei bucureștene conduse zeci de ani, cu mâini de fier, de găștile locale, devenise un simbol al dârzeniei și al reușitei omului sărac lipit. Popularitatea sa crescuse atât de mult încât nu era copil care să nu-și dorească să ajungă ca Don Mircea într-o bună zi. În ultimii zece ani intrase, indirect, până și în politica românească cea plină de elite. Doi membri ai clanului său deveniseră consilieri din partea unui partid local și votau, cu devotament, fiecare proiect propus de către actualul primar printre care se mai strecura câte un interes al Donului. Era nevoie ca autorizațiile de construire pentru proiectele imobiliare ale șefului de clan să nu fie afectate de vreun funcționar netrebnic sau vreun ecologist, cu gândiri vestice, care voia vreun parc, ori un spital sau te miri ce ansamblu urban în locul unui bloc, plin de fier, praf și locuitori, ce mai aducea câteva milioane de euro la pieptul în care bătea inima-i plină de venin și răutăți. De fiecare dată când apărea câte un grup de tineri care protesta în fața sediului Primăriei pentru că-și dorea o țară ca afară, fără mall-uri și construcții ce n-aveau legătură cu arhitectura vechiului București, primarul punea mâna pe telefon și, în maxim cinci minute, veneau 2-3 mașini cu geamuri închise la culoare din partea fostului brăilean care gemeau de bărbați al căror vocabular nu depășea trei sute de cuvinte și care împărțeau pumni în stânga și în dreapta de le săreau fulgii și urechile ecologiștilor și tinerilor frumoși și liberi. Din nefericire pentru adevăr, poliția locală apărea întotdeauna după spargerea găștilor și nu putea să facă nimic pentru că niciodată nu identifica făptuitorii.

• N-am apucat să vedem ce s-a întâmplat! spunea, de fiecare dată dând din umeri, șeful poliției locale.

Nici presa cu metodele ei ortodoxe nu reușise să afecteze în vreun fel cordonul ombilical dintre Don și Primarul ce era protejat precum Frank Costello în vremurile de glorie ale mafiei newyorkeze.

Pantofii de culoare gri cenușiu, ce străluceau mai ceva ca Luceafărul în nopțile de vară cele fără nori și pline de stele, pășiră în șantierul dominat de particulele de praf ce se izbeau continuu de muncitorii ca niște albine și sunetele produse de utilajele ce nu mai oboseau. La un moment dat, ca într-un film de Scorsese, unul dintre muncitori, observându-și patronul, înmărmuri cu țigara în gură din care niciun firicel de fum nu mai ieșea și, cu un glas uscat, opri parcă timpul și vacarmul:

• A venit Don Mircea!

De parcă ar fi fost soldați în armata Coreei de Nord, toți muncitorii murdari, cu hainele îmbibate de materiale de construcții și culori ce zugrăveau camerele unor apartamente din blocul care nu mai respecta nicio normă legală și se ridica mai ceva ca Prâslea cel Voinic, se întoarseră brusc către bărbatul cu pălăria albă. Un ecou se produse în tot blocul și, la unison, fiecare muncitor ce meșterea câte ceva începu să strige pe diferite voci și sunete:

• Opriți-vă din ce faceți! A venit Don Mircea!

Un tânăr ce căra într-o găleată de culoare roșu apa murdară care urma să fie folosită pentru mortar, cu căștile în urechi și ascultându-l pe regele manelelor, fără să observe schimbările ce se produseseră în ecosistemul din care făcea parte de câteva luni, trânti apa fix în spatele bărbatului negricios ce își mângâia mustața cu două degete și venea pe fiecare zi să-și inspecteze șantierele aflate în lucru. Trei stropi săriră pe pantalonii imaculați și lucrați cu mare atenție de croitorul napoletan ce purta costum de dimineața până seara și era obsedat de gustul pe care i-l lăsa soția lui după sărutul pasional pe care îl primea pe fiecare dimineață precum și de aroma de cafea preparată de femeia care migrase din Columbia în Italia cu 30 de ani în urmă. Don Mircea nu apucă decât să-și întoarcă gâtul cu pielea-i zbârcită ce formase 4 rânduri de cute că îl și văzu pe tatăl tânărului ce coordona echipa de muncitori, care, simțind tăișului ascuțit al sabiei lui Damocles planând asupra gâtului fiului său, se și aruncase în dreptul pantofilor de lac pe care îi sărută de parcă ar fi fost buzele celei mai dorite femei:

• Don Mircea, vă rog din suflet, iertați-l pe Mario. Nu a fost atent. Nu o să se mai întâmple.
• Vai, Ioane! Ridică-te! zise Mircea Tuciuriul făcând semn cu mâna dreaptă. Eu sunt om de afaceri acum. Nu mai fac prostii, continuă șeful de clan și schiță un zâmbet printre dinți. Sunt doar trei stropi care mi-au atins pantalonii. Nu s-a întâmplat nimic.
• Vă mulțumesc! Vă mulțumesc! spuse muncitorul și-i trase o privire ascuțită fiului său.

Acesta, citindu-i gândurile părintelui său și simțind pericolul ce nu se îndepărtase cu totul, se aplecă, luă mâna stânga a Donului și îi sărută inelul pe care îl avea pe degetul mic, fără să clipească:

• Vă rog să mă iertați, Don Mircea! Data viitoare o să fiu mult mai atent!
• Deh, mă copile! Dacă stai cu drăciile ălea în urechi. Eu v-am mai zis cum e cu respectul și cu tâmpeniile astea în timp ce munciți. Fii și tu mai cu grijă! Dacă eram acum 10-15 ani, nu mai plecai întreg de aici.
• Așa este, știu! Iertare încă o dată! spuse tânărul și mai pupă încă o dată mâna Donului de parcă ar fi fost cele mai sfinte moaște.

Fără să se mai uite la tânăr muncitor, bărbatul își trase mâna plină de venele-i verzi aruncate parcă printre tendoane și continuă să analizeze, cu atenție, apartamentele pe care deja le vânduse. Cu două zeci de ani înainte, un asemenea gest putea să fie plătit cu viața. Acum, om de vază al societății, cu afaceri de multe milioane de euro, reușise să-și cenzureze răutatea diavolească care îl făcea să pună mâna pe cuțit și să spintece burți și gâtleje mai ceva ca un chirurg. Între timp simți cum telefonul începu să-i vibreze. Băgă mâna în buzunarul stâng al pantalonilor cei fini și văzu numele Dana.

• Da!
• Mircea, te rog mult să-mi dai banii ăia înapoi. Mi-ai promis că o să treci pe numele meu două apartamente în blocul pe care îl construiești. Îți bați joc de mine și de ce a fost între noi! Sunt 300.000 de euro Mircea! Sunt banii mei de-o viață! Mi-ai zis că încheiem contractele ălea de atâta timp. Au trecut deja 3 luni. Eu ce să mai cred? Nu-mi mai răspunzi la telefon…Stau să te sun ca disperata? Nu e normal ce faci! M-am apucat să îi întreb pe toți de tine că tu nu vrei să-ți ții promisiunile?
• Dacă mă mai cauți vreodată cu tâmpeniile astea o să trimit câteva mașini fix în fața blocului unde locuiești…
• Mircea mă ameninți? Vrei să-mi faci felul cum ai mai făcut-o și cu alții? Uiți când mi-ai povestit cum l-ai scos din joc de la primărie pe Daniel Mihai? Că te-a sunat actualul primar și ți-a zis că stă prost în sondaje și te-a rugat să-i înscenezi treaba cu înregistrarea și cu scandalul sexual? Tu crezi că sunt vreuna dintre găinile pe care le aveai tu la produs acum 20 de ani? Mie nu-mi e frică de tine, să știi asta! Te cunosc prea bine! Dacă nu rezolvăm săptămâna care vine, eu mă duc la procuratură!
• Dano, nu știu despre ce vorbești! Eu nu te ameninț și n-am discutat așa ceva cu tine. Aberezi, zise Don Mircea râzând și își aprinse o țigară. Tu ești o cățea ordinară și vrei să mă faci de bani! Am mai fumat multe ca tine. Pentru asta, pentru că mi-ai vorbit așa, o să trimit băieții să aibă grijă de tine când faci cumpărăturile. Nu vreau să-ți scape cumva vreo pungă pe jos!
• Faci glume cu mine? Un singur fir de păr dacă îmi cade de pe cap din vina ta te bag la pușcărie!
• Eu să te ameninț? Nici vorbă! Știu că ai probleme cu spatele și o să-l trimit pe Asan cu vreo 2-3 băieți să îți care plasele! Să nu cumva să ți se deplaseze vreo vertebră, vreo coastă sau poate chiar gâtul! Cine știe…
• Bine, Mirceo! Ne vedem la procuratură!

Castelul de sticlă, plin cu fereste de culoare albastru-violet ca niște piese dintr-un domino uriaș, ce trona între o biserică albă, proaspăt renovată și casele aflate într-o stare de profundă degradare, cu bucăți de tencuială ce se desprindeau de parcă ar fi fost țurțurii ce stau să cadă după ce sunt mângâiați de primele raze ale soarelui de primăvară, își deschise ușile glisante în fața celor doi avocați ce debordau de entuziasm: Andrei cu urmele dimineților nedormite ce își făcuseră loc sub ochii uscați de la atâta citit și Mircea Dumitrescu ce analiza, ștrengărește, uniforma jandarmului care urma să le verifice identitatea. Mausoleul protecției drepturilor în care băltea adevărul de îl găseai în fiecare sertar plin cu dosare, era aproape gol. Nu era nici picior de avocat sau om certat cu legea care să îi calce pragul de ziceai că România este ținutul european lipsit de infracțiuni.

• Să trăiți!
• Să trăiască domnii avocați, răspunse jandarmul.
• Văd că v-au schimbat uniformele, spuse Mircea Dumitrescu răzând.
• Aveți chef de glume în dimineața asta, domnule avocat. Am uniforma asta de vreo 10 ani. Nici nu se mai vede scrisul! spuse jandarmul arătând spre pieptul cămășii de culoare albastru închis ce susținea, cu greutate, urmele unor litere albe desprinse de la atâta spălat.
• Lăsați că e bine! Poate vă confundă lumea cu vreun superior ceva! continuă Mircea Dumitrescu.
• Eu v-am zis că sunteți glumeț în dimineața asta. Sun acum la domnul procuror și vă fac intrarea!

Bărbatul înalt, cu câteva fire de păr ce reușeau cu greu să protejeze chelia strălucindă zâmbi, puse mâna pe un catalog, căută numărul camerei, apucă receptorul ce fusese odată alb, îl duse la urechea stângă și apăsă un buton. Din spate se auzi o voce groasă:

• Da!
• Să trăiți! Sunt ofițerul de serviciu. Au venit domnii avocați Mircea Dumitrescu și Andrei Georgescu.

Jandarmul, uitându-se la cei doi bărbați, fără să clipească, spuse:

• Am înțeles să trăiți! Le fac acum accesul.

Auzind ticăitul care îi permitea să intre în incinta monitorizată până în colțișorul în care și păianjenului îi e teamă să-și lase pânza, Mircea Dumitrescu, cu poftă de viață, continuă dialogul:

• Văd că e liniște pe la dumneavoastră. Nicio coadă la intrarea. Nu mai e ca pe vremuri când se băteau jurnaliștii ca să mai ia o declarație ceva de pe scările astea.
• Haideți domnule avocat! Parcă nu știți! Se lucrează intens, tocmai de asta e toată lumea în birouri. Nu a mai fost atâta treabă de foarte mult timp.
• O să citez dintr-un ilustru coleg: Să trăiască Parchetul! Doar așa încasează și avocații onorarii grăsane!

După ce trecură de culoarele umbroase și reci, lipsite de viață și îmbâcsite de stive de dosare pline de adevăruri și vinovății ce aveai impresia că urmau să cadă, din moment în moment, ca stâncile de pe Valea Oltului, pe care le munceau tot niște oameni care se hrăneau cu cafea, covrigi și vedeau din ce în ce mai rar lumina zilei, cei doi avocați ajunseră în zona pașilor pierduți care era umplută de mirosul parfumului dulce, cu aromă de vanilie, și de culoarea cafenie a pielii unei doamne blonde, aflată în jurul vârstei de 40 de ani, ce purta o rochie mulată și lungă, de culoare crem și cu un ușor decolteu. Văzându-i pe cei doi avocați care mergeau în paralel, femeia se ridică de pe scaunul de piele ce încă mai păstra forma posteriorului său bombat și veni în întâmpinarea lor:

• Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiți avocații lui Mircea nu?
• Bună ziua, doamnă! spuse Mircea Dumitrescu zâmbind cu gura până la urechi. Să nu-mi spuneți că pe dumneavoastră urmează să vă audiem astăzi!
• Ba da! Dana Popescu este numele meu! spuse femeia și întinse mâna avocatului pentru a face cunoștință.
• Eu i-am zis lui Andrei că astăzi va fi o zi foarte bună dar nu mă gândeam că așa vrea să ne bucure Bunul Dumnezeu! continuă avocatul cordial.
• Sunteți un drăguț, domnule avocat! Nu știu în ce măsură v-a povestit Donul despre situația noastră. Eu totuși sper să o rezolvăm altfel. Nu mi-aș fi dorit niciodată să ajungem aici, să fac plângere și toate cele. Poate vom găsi totuși o altă soluție!
• Totul depinde de dumneavoastră, frumoasă doamnă!

Mircea Dumitrescu nici nu apucă să-și termine propoziția că ușa mare și grea, de culoare gri cenușiu, se deschise și din dreptul acesteia ieși un bărbat foarte înalt, lat în spate de ai fi zis că a fost halterofil de performanță, cu un gât foarte viguros, cu fruntea ieșită în relief și care purta un sacou de culoare maron, o cămașă albă care ieșea, ușor, din pantalonii de stofă cu dungă.

• Domnule avocat, sper că nu vorbeați cu persoana vătămată nu?
• Să trăiți, domnule procuror. De când nu v-am mai văzut! Dumnealui este domnul avocat, Andrei Georgescu. Este colegul meu de la cabinet. Nu știu dacă l-ați cunoscut!
• Haideți să lăsăm politețurile că nu v-am chemat pentru asta! Îl știu pe domnul avocat. A participat la mai multe activități de urmărire penală pe care eu le-am desfășurat. Intrați, vă rog!

La semnalul bărbatului ce emana putere doar prin glas, cu o privire care te transforma într-o ființă nesemnificativă ce putea fi strivită în orice moment de parcă ar fi fost un dispozitiv al viitorului, cei trei, cu fețele căzute, intrară în șir indian în biroul întunecos, mirosind a umezeală, plin de dosare și cărți. Două ghivece de culoare verde închis, pline de praf, ce adăposteau pământul uscat în care doi palmieri rezistau eroic, fără apă de multe săptămâni, stăteau să cadă de pe pervazul îmbrăcat în lemn de fag ce nu mai fusese uns cu ulei din tinerețea fostului președinte Iliescu.

• Doamna Popescu, înainte să dăm drumul la înregistrare, aș vrea să vă pun câteva întrebări ca nu cumva să-mi aud după vorbe că noi aici torturăm oamenii sau obligăm pe cineva să dea o anumită declarație.
• Vă ascult!
• V-a rugat cineva să formulați plângerea? V-am obligat eu sau vreun alt coleg să veniți astăzi aici?
• Nici vorbă, domnule procuror.
• Stimate domnule procuror, ne știm de atâta timp. Suntem cu toții oameni serioși. Nu cred că vreodată vreunul dintre noi a insinuat ceva referitor la munca pe care o prestați, spuse Mircea Dumitrescu uitându-se la jocul picioarelor Danei Popescu a cărei tensiune putea sparge urechile femeii de serviciu ce tocmai spăla holul care ascultase atâtea gânduri în decursul anilor.
• Domnilor avocați, eu nu vreau să-mi aud după vorbe sau să spună careva pe la televizor că procurorul X i-a făcut dosarul lui Mircea Adrian sau Don Mircea cum îl alintă prietenii, fără vreo probă, spuse bărbatul zâmbind cu o satisfacție fără margini. Putem începe declarația?
•  

Procurorul Marinescu puse mâna dreaptă pe un reportofon, apăsă butonul rotund din mijloc și sunetul confirmă începutul înregistrării:

• Vă ascult doamna Popescu. Ce aveți de spus în legătură cu plângerea penală pe care ați formulat-o? Ce informații suplimentare aveți să ne declarați? Dumneavoastră ați cerut astăzi să vorbim.
• Domnule procuror, spuse femeia cu o voce atât de înceată încât era aproape imposibil să descifrezi ceva, vreau să vă zic că tot ceea ce am declarat până acum este real. L-am împrumutat pe Mircea Adrian, zis și Mircea Tuciuriul sau Don Mircea cu suma de 300.000 de euro, acesta spunându-mi că mi-i va returna până la data de 10 februarie a anului în curs.
• Așa. V-a returnat banii până în ziua de azi? V-a amenințat? V-a spus cumva că dacă îi mai cereți banii vă va face rău?
• Domnule procuror, sări ca ars Mircea Dumitrescu, haideți să nu insinuăm nimic. Să lăsăm persoana vătămată să declare ceea ce știe el, nu ce vrem noi să auzim.
• Domnule avocat, sunt chestiuni pe care doamna Popescu le-a spus deja.
• Vă rog să mă iertați că intervin, spuse și Andrei, doar că niciodată, în nicio declarație, doamna Popescu nu a zis că ar fi amenințat-o sau că-i va face cineva vreun rău.
• Domnilor avocați, reiese din înregistrările telefonice. Haideți să nu ne mai ascundem după deget și să lăsăm persoana vătămată să declare ceea ce știe mai bine!
• Asta am spus și noi!

Femeia simțind un puternic țiuit în urechi și că tensiunea atinge cote insuportabile, dădu capul pe spate, își fixă privirea într-un punct încercând să se poată concentra și continuă:

• Așa este, nu mi-a zis niciodată că-mi va face vreun rău sau ceva de genul doar că nici nu a vrut să-mi dea cele două apartamente pe care mi le-a promis.
• Chiar voiam să deschid eu subiectul ăsta cu apartamentele pentru că nu l-am lămurit până acum. Nu reiese nimic clar nici din plângere, nici din prima declarație. Ce este cu ălea două apartamente? A zis că în schimbul banilor vă dă cele două apartamente? A mai văzut cineva când i-ați înmânat sumele respective de bani? spuse procurorul luând un pix în mâna stângă pe care începuse să-l șteargă cu un șervețel.
• Nu mi le-a dat nici până acum, deși mi-a promis asta de când s-a apucat de bloc. Asta e problema de fapt că n-a vrut să-mi dea apartamentele ălea două, spuse Dana Popescu izbucnind în plâns. Câte n-am făcut eu pentru el până acum? Cât l-am iubit și nu a vrut nenorocitul să-mi dea ălea două apartamente.
• Stați puțin, doamnă! Stați așa! zise procurorul șocat. Ce iubit? Păi ori v-a amenințat ori l-ați iubit? Plus că dumnealui e căsătorit. Are 4 copii, spuse procurorul ridicând vocea.
• Domnule procuror, dacă-mi permiteți, aici trebuie să intervin! De fapt, situația e puțin mai complexă decât v-a fost prezentată. Noi chiar voiam să vă depunem niște înscrisuri astăzi de unde rezultă clar că doamna Popescu nu a dat niciodată vreo sumă de bani. Nici nu avea de unde. Dumneaei doar i s-au promis cele două apartamente în semn de respect din partea domnului Mircea Adrian.

Între timp, Andrei se întinse, deschise fermoarul geantei care era așezată pe parchetul murdar, scoase dintr-un plic o serie de înscrisuri ce cuprindeau mesajele dintre cei doi.

• Poftiți!
• Ce sunt ăstea mai exact?
• Sunt mesaje dintre Mircea Adrian și doamna Dana Popescu de unde rezultă că ei doi au avut o relație, extraconjugală să-i zicem, spuse Mircea Dumitrescu zâmbind.
• Deci n-avem niciun șantaj să înțeleg? spuse procurorul ușor dezamăgit.
• Asta veți decide dumneavoastră doar că e bine că începem, ușor, să scoatem la iveală adevărul, spuse Andrei a cărei doză de satisfacție ajunsese undeva în dreptul gâtului.
• Doamnă, să vă spun sincer, indiferent de cât de mult își doresc organele legii să-l prindă pe domnul Mircea Adrian, că nu zice nimeni că o fi vreun sfânt, dacă așa stau lucrurile cum zic domnii avocați…Eu vă spun sincer că nu vreau să ne îndepărtăm de meseria și scopul nostru.

Dana Popescu, își puse fața în palme și începu să plângă și mai tare.

• Așa este, domnule procuror. Nu am avut niciodată 300.000 de euro dar eu acum ce fac? De vrut nu mă mai vrea. Nu-mi mai răspunde nici măcar la telefon. Bani nu mi-a mai dat deloc. Sunt aproape 3 luni de când n-am mai primit niciun ban în cont. Eram de 10 ani împreună. I-am făcut toate poftele. S-a dus totul de pe-o zi pe alta și nici până acum nu știu motivul. Puteți dumneavoastră domnilor avocați să-l rugați măcar să vorbească cinci minute cu mine? spuse femeia suspinând.
• Doamnă, haideți să finalizăm procedura, iar problemele astea vi le rezolvați în afara unității noastre, spuse procurorul.
• Mai bine discutăm afară! adăugă și Mircea Dumitrescu.
• Data viitoare să vă gândiți mai bine la consecințe înainte să faceți asemenea demersuri! Ne-ați sesizat și pe noi degeaba și omul ăla a mai cheltuit și o grămadă de bani cu domnii avocați. Oricând se poate întoarce să vă ceară dumneavoastră banii ăștia plus că știți cum e vorba aia: răul făcut se întoarce și te lovește când te aștepți mai puțin!
• Așa este domnule procuror dar mai e o vorbă: inima rănită trebuie îngrijită și nu lovită!

Sursa: Realitatea de Valcea