Dependența de succes - O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ

Cele două degete lungi ca andrelele cu care bunica îi croșeta în timpuri străvechi fularul gri, ce îndepărta frigul în iernile aspre din București, căutară, cu nesaț, pungulița transparentă plină de praful alb presărat cu boabe de orez, cu miros puternic de benzină, adus tocmai din Columbia, în containerele gri, prin portul Constanța, pe care bărbatul brunet, cu părul perfect aranjat, dat pe spate ca Michael Corleone, o ascunsese în buzunarul cămășii înflorate pe care era aruncat câte un palmier de culoare verde. Alexandru tresări doar la gândul că ar fi putut să ajungă iar pe culmile extazului, de data asta împreună cu Ana, fata cu umerii goi și rochița albă, ușor transparentă, pe care o întâlnise cu jumătate de oră înainte în clubul de pe Șoseaua Nordului. De când începuseră să vorbească, bărbatul ajuns la vârsta maturității, cu barba ușor grizonată, se uita obsesiv la conturul perfect al picioarelor fetei, de culoare arămie ca deșertul Arabiei, ce fuseseră mângâiate cu câteva seri înainte de alt domn, un ceh trecut de vârsta tinereții, venit în treacăt pe meleagurile țării dominate de Mitul Mioriței. Nu fusese nevoie ca eroul nostru să își pună în valoare calitățile lui de Don Juan pe care, de altfel, nu le mai folosise de ani buni. Devenise desuet să încerci să mai impresionezi o tânără de capitală prin arta oratoriei sau alte modalități ce necesitau o strofocare a minții, așa cum se întâmpla cu un secol în urmă în Micul Paris, în casele unde toți știau politică, domnea vocea lui Cristian Vasile și se vorbea despre Frumoasa Zaraza. Dacă ar fi avut cui, poate că Alexandru s-ar fi lăudat cu faptul că fusese învățăcelul nepoatei lui Dinu Lipatti, că interpretase partiturile lui Chopin de la o vârstă fragedă și că sunetele scoase de degetele lui atingând clapele albe, din lemn de molid japonez, puteau provoca stări sufletești stratosferice și gâdilau, în vârful timpanului, orice ureche avizată.

Fusese suficient să-i comande Anei un pahar de Aperol Spritz, să-i vorbească puțin despre apusurile lungi din Sardinia unde soarele arăta ca un disc perfect cu nuanțe verzui, ce uscau totul împrejur de niciun fir de iarbă nu mai răsărea, de valurile de la Mykonos pe care nu le văzuse niciodată și să-i vorbească despre pliculețul cu pudra magică, formată din cristale insesizabile, pe care îl cumpărase de la dealer-ul său, un tip uscățiv, mereu tuns periuță, plin de tatuaje, care fusese student la Facultatea de Arhitectură și îl impresiona prin desenele realizate în creion.

Fata, treptat, cu fiecare înghițitură din licoarea portocalie ce te ducea cu gândul la ambrozia zeilor din Grecia Antică, începuse să i se destăinuie și să-i vorbească cu poftă despre toate suferințele ei în dragoste. Și vai, câte mai fuseseră! Nu îi ajungeau 1001 nopți ca să poată să enumere toți bărbații nenorociți care încercaseră să o păcălească doar de dragul de a-i simți gustul buzelor sau de a pica, măcar o clipă, în profunzimea ochilor ei. Tânără, născută într-o căsuță din fundul Moldovei, ce se ducea duminică de duminică la slujba ținută într-o mânăstire ctitorită de însuși Ștefan, dorise să se facă actriță, să umple sălile de teatru din București cu reprezentațiile ei nemaiîntâlnite. Îi vorbise, cu rușinea și pudoarea Lolitei, despre faptul că, de când era mică, îi plăcea să recite poezii în oglinda cu rama subțire de culoare maron, sculptată de bunicul ei, care fusese lucrător în arta lemnului și pe care o păstra și acum în apartamentul pe care îl închiriase pe Calea Victoriei. Din nefericire însă, nu îi scosese hazardul binefăcătorul care să poată să-i deschidă ușile potrivite către marile scene și să-i bătătorească drumul către succes. Nu reușise nici măcar o singură dată să audă ecoul produs de mișcarea uriașelor draperii ce se îmbină cu aplauzele mulțimilor și care, la finalul reprezentației, fac să bată mai repede și mai clar inima plină de striații și emoții a oricărui actor de teatru.

Alexandru clipi de câteva ori și rămase cu privirea-i blocată în culorile de foc ce pătrundeau ca niște săgeți în apa verzuie a lacului plin de peștii pe care, din când în când, îi mai pescuiau pescărușii veniți tocmai de la Marea Neagră, cu penele uscate, aripile pline de sare și obosite de la atâta zburat. Insesizabil, tânărul mirosind a mentă și esență de portocale amestecate într-un tub de parfum de culoare albastru, cumpărat tocmai din Firenze, se afundă în oceanul minții plin de gânduri și amintiri nefaste, presărate cu frustrări și succes. Imaginea porților de fier ale sediului companiei producătoare de autoturisme, aflată la periferia Bucureștiului, păzite de domnul Ionel care nu scotea două vorbe și purta aceeași șapcă decolorată de mai bine de zece ani, înlocui imaginea tinerei focoase în al cărei pat și-ar fi dorit să stea cel puțin până în dimineața următoare. Razele soarelui și căldura ce dominau atmosfera perfectă din restaurant, mirosul Anei pe care îl adulmeca mai ceva ca un câine de vânătoare, agitația ca de furnicar cu clienții care se așezau și se ridicau de la mese fuseseră, într-o clipită, înlocuite de culoarea gri ce dominase viața bărbatului ani în șir. De la ascensiunea fulminantă a părinților lui în perioada comunistă, membri de partid, ce beneficiau de nenumărate privilegii, la decadența determinată de schimbarea regimului politic și ura manifestată de toți apropiații care simțiseră mirosul de sânge al omului aflat la ananghie, toate astea îi penetraseră mintea așa cum vârful acului pătrunde în carnea lipită cu pense de către un chirurg, după finalizarea unei operații. Mai multe universuri se îmbinaseră în câteva fracțiuni de secundă încât fusese izbit până și de imaginea tatălui său care murise, subit, de infarct, într-o zi toridă din vara anului 1998, după ce împreună se uitaseră la meciul de fotbal dintre România și Columbia. Explozia de bucurie îi fusese fatală. Parcă încă mai simțea căldura mâinii drepte a părintelui său pe care o strânsese cu putere doar din dorința de a-l readuce la viață. Vibrațiile telefonului Anei ce era așezat pe barul din lemn cu striații, ieșite în relief, lângă paharul de Aperol, îl afundară și mai puternic în lumea neagră și mlăștinoasă a gândurilor sale. Ca un colac negru aducător de moarte ieșise, la suprafață, din cele mai profunde straturi ale minții sale, ultimul sărut, cu patos, pe care i-l furase Clarei în noaptea morții inimii sale. Încă putea reproduce, cu claritate, mesajul primit de la iubita sa care îl anunțase că-l părăsește pentru șeful ei, cu care avea o aventură de aproximativ 3 luni.

Între timp, doar pentru moment, fu salvat chiar de Ana care se întinse peste masă și-l mângâie temător pe încheietura mâinii stângi, pe care trona ceasul elvețian cumpărat fix cu 1 an înainte, după vânzarea celei mai scumpe mașini produse de compania germană la care lucra.

Ana se ridică de pe scaun, se duse la Alexandru și începu să-i maseze umerii cu foarte mare delicatețe. Mișcarea degetelor ei cu unghiile perfect tăiate și curățate, pictate cu ojă albă, era fără cusur, de parcă ar fi fost întruchiparea unei gheișe din secolele trecute de a cărei artă se bucurau războinicii după marile victorii obținute.

Ana se aplecă, își puse bărbia pe unul dintre palmierii cu tulpina desenată grosier ai cămășii lui Alexandru și îi șopti senzual la ureche:

Alexandru, fără să mai spună nimic și cu un puternic gol în stomac, se ridică de pe scaun, bătu de 2 ori cu palma stânga buzunarul în care se afla pudra cea plină de cristale ca să fie sigur că nu a pierdut elixirul plăcerii, o strânse puternic cu mâna-i rece și o conduse spre toaletă pe domnișoara cu alunița de culoare maron pe care își dorea să o sărute din cap până-n picioare. Fata îl urmă fără să opună vreun soi de rezistență, de parcă ar fi fost hipnotizată de cel mai puternic magician. După câteva minute, cei doi, deja îndrăgostiți, se întoarseră la bar, râzând, trăgând puternic de nas și mestecând în gol ca și când ar fi gustat din cea mai apetisantă carne de vânat. Bărbatul, mecanic, își puse mâna la nas și văzu cum sângele începuse să picure.

Mircea Dumitrescu urcă mașina de culoare gri pe bordura aflată în dreptul intrării casei construite în perioada antebelică, proaspăt recondiționată, cu gardul din piatra adusă cu mult timp înainte din mlaștinile Bucureștilor și care văzuse atâtea orori în ultimele sute de ani. Andrei se dădu jos din mașină și fu impresionat de măreția unui liliac, cu tulpina ce emana putere, cu mirosu-i care inundase întreaga stradă și proteja de razele soarelui o fântână arteziană despre care aflase, ulterior, că fusese proiectată de un arhitect italian adus tocmai din Bologna. Era un miracol cum casa reușise să străpungă timpul aproape nealterată de ritmurile orientale actuale, de oceanul de miros de grătare, mici și manele ce curge lin din Obor și ajunge până la Grădina Botanică de îneacă florile în zilele de final de săptămână. Monumentul istoric căra, ca un Sisif al zilelor noastre, vremurile demult uitate cu prinți și prințese venite din castele din vestul Europei, ce comandau ținute la croitori italieni, vorbeau franceză la dineuri și mergeau cu caleștile trase de caii cu nările transpirate pe bulevardele Micului Paris.

Cei doi avocați fură conduși în curtea din spatele casei de către o domnișoară blondă care nu împlinise 30 de ani, îmbrăcată într-un costum de culoare gri, cu pantaloni ușor evazați, de o eleganță aflată în ton cu cea a casei. În mijlocul curții, la umbra a doi stejari seculari, așezat la o masă din lemn, era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu părul alb, perfect pieptănat și cu cărare în partea stângă, îmbrăcat într-un costum de in de culoare crem, cu ochelari de vedere, ce fuma dintr-un trabuc și tot ducea la gură un pahar de coniac.

După ce tânăra domnișoară se îndepărtă de masa aflată chiar în mijlocul oazei de liniște din centrul Bucureștiului, Mircea Dumitrescu își aprinse o țigară și continuă dialogul:

La spusele avocatului, Dan Marcu mai luă o gură de coniac și lăsă privirea în

jos prefăcându-se că își studia pantofii de culoare gri deschis, din piele întoarsă, pe care plătise câteva sute de euro cu câteva luni înainte.

Sursa: Realitatea de Valcea