Mirosul plăcut al trădării - O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ

Becul roșu al televizorului licări de trei ori ca binecuvântarea pe care preotul, cu sutana neagră până în pământ, tremurândă, i-o dăduse lui Dan, la slujba de duminica trecută. Păcatele flămânde ale tinereții începuseră să-i mănânce viitorul, iar sufletul-i era negru ca cenușa lăsată de cărbunele cu care fusese tămâiat naosul obscur al bisericii. Zăngănitul produs de cădelnița bizantină cu medalionul Sfântului Duh, aruncată uniform, în aerul înecăcios, de bătrânul slujitor al bisericii, nu-l liniștise. Nici glasul pițigăiat ce venea de lângă suportul de lemn, în formă de antakharana, al celor trei maici slabe ca niște silfide, ce transmiteau sunete ușoare precum spuma lăsată de valurile unei mări liniștite, nu-i îndepărtaseră temerile sufletești. Din contră, amalgamul ritualului bisericesc, plin de simbolistică, îi determinase un tremur în plexul solar de parcă un monstru de piatră, demult adormit, urma să se ridice și să-i sfărâme carnea în mii de bucăți. Încercase să asculte cu atenție învățămintele Apostolilor celor puri, care se bucuraseră de curățenia Mântuitorului și de spălarea păcatelor, ce erau transmise din cartea aurită, închisă de câteva ori în timpul slujbei. Nici ridicatul Manuscrisului celui Sfânt deasupra capului preotului, ce fusese transmis de mii de ani de la oamenii de lângă Mântuitor, prin viu grai, și nici formarea crucii celei de aer nu-l curățase de murdărie sufletească. Ce făcuseră Apostolii de avuseseră privilegiul nestemat să se nască în aceeași perioadă cu Iisus din Nazaret? De ce urechile lor încovoiate ca niște pâlnii primiseră glasul cel viu al Lui Dumnezeu Întrupat? Ce suferințe sau ce bine să fi făcut ca să poată să stea la aceeași masă cu Fiul Lui Dumnezeu? Toți fuseseră oameni din lume, fiecare cu păcatele sale. Să nu mai spunem că ochii Mariei din Magdala, cu pielea ei murdărită de transpirația atâtor bărbați, fusese cea care îl văzuse înviat doar prin credință. De ce el, un tânăr bucureștean, tot fiu de Dumnezeu și tot cu credință-n suflet și trup, nu putea să se bucure de asemenea momente? El fusese damnat să se mărturisească în fața unui necunoscut cu barba albă, nespălată și plină de cârlionți, ce slujea într-o biserică micuță de lângă Parcul Carol.

Așteptase degeaba cu fruntea-i albă, transpirată și pătată de câteva alunițe la coada ce se formase la finalul Liturghiei, în dreptul Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, primită de bătrânul preot ce sfințise la Muntele Sfânt. Strânsese cu putere cele trei degete ale mâinii drepte de le amorțise și formase crucea pe care fusese răstignit simbolul iubirii, înainte de a săruta cu patos imaginea Născătoarei de Dumnezeu. Cu ritualul aproape complet, monstrul din plexul solar nu-l lăsase nici de data asta să i se poată destăinui mijlocitorului, ce ungea cu mirul înmiresmat fiecare enoriaș. Când văzuse ochii de albastru turcoaz ca cerul de vară ai omului în sutană, simțise o căldură de plecase de undeva din măruntaie și ajunse până în picioarelor, de parcă Focul Gheenei începuse să-l ardă. Ca omul de tinichea făcuse cale întoarsă, mai ceva ca armata română în cel de-al doilea Război Mondial.

Să fi fost păcatele cele lăsate de străbunici așa cum îi zisese maică-sa, sau faptul că neamul lui taică-so fusese blestemat cu vreo trei generații în urmă? Poate erau doar zvonurile unor oameni simpli, de la țară, ce pierduseră legătură cu societatea modernă. Nu înțelesese niciodată ce îi spusese bătrâna satului despre păcatele de până la al nouălea neam, sau era ceva legat de al nouălea cer? Nici nu mai conta. Era stigmatizat. Indiferent de cât fugise de sacru, așa cum citise la Eliade, elementul lăsat de Făcătorul de viață începea să se manifeste constant, în acțiunile lui de zi cu zi, pe care le străpungea mai ceva ca Arca cu care Noe penetrase valurile Potopului. Nici măcar rugămințile pure ale maică-sii nu îndepărtaseră necazul:

• Du-te mamă! Pleacă din orașul ăsta blestemat. Schimbi locul, schimbi norocul!

Ca de fiecare dată, rădăcinile răului, puternice ca niște liane din Pădurea Amazoniană, îl apropiaseră de vâltoarea plăcerilor vieții. Carnea tânără, fragedă, gustul buzelor fierbinți și mirosul dintre picioarele femeilor îl făceau să-și piardă mințile mai ceva ca un jucător de poker când vedea potul crescând. Fusese îndepărtat, treptat, de Dumnezeu. Poate că de asta rămăseseră fără rezultat încercările lui frivole din ultima perioadă de a se ruga din când în când și de a face semnul crucii celei sfinte când trecea prin dreptul bisericilor. Începuse să mai facă și milostenie, cum ziceau Vechile Scripturi: „Dă Celui Preaînalt, precum ţi-a dat El, şi dă din toată inima din câştigul mâinilor tale, Că Domnul este răsplătitor şi cu şapte părţi îţi va răsplăti.” Se apucase să citească din Biblie. Degeaba. Cartea Sfântă cea cu multe pagini subțiri, coperți roșii și scrisul ca acul de albină, cu expresii îmbătrânite și fără de sens, i se părea mai departe decât Galaxia Andromeda cu stele, planetele și culorile ei năucitoare, despre care aflase cu câteva zile în urmă dintr-un documentar. Stilul cu care erau aruncate cuvintele precum mărgelele ce cădeau de pe un șirag rupt, expresiile repetitive și pline de tâlc, lipsa lui de înțelepciune și verva ce îi grăbea pașii spre pierzanie îl făcuseră să arunce Manuscrisul cel de început într-un dulăpior de lângă patul aflat în dormitorul plin de păcate.

           Lumina aparatului concav umplu, treptat, întreaga cameră. Vocea răgușită a prezentatoarei de televiziune cu părul ca pielea Reginei din Sheba se auzi de undeva de prin cerurile înălțătoare și pline de îngerii cântând la harpă:

• Saturn intră în Casa Soarelui. Pentru raci nu este o zi bună. De fapt, astăzi nu va merge nimic bine. Încercați să evitați întâlnirile de afaceri! Probabilitatea de a suferi o pagubă este iminentă. Mare grijă și la accidente fizice! Dragi telespectatori, am o experiență vastă în astrologie dar nu știu să mai fi văzut o asemenea intersectare a planetelor! Astăzi totul va merge foarte prost pentru raci. Mare grijă și la persoana iubită. E foarte probabil să apară și aici tensiuni. Să nu cumva să reacționați dacă sunteți provocat. Riscați să intrați în conflicte puternice! Veți fi loviți din toate părțile. Cel mai bine ar fi să stați în casă!

Resemnat, tânărul șaten, cu pielea albă ca în poveștile autohtone, închise repede televizorul. Puse mâna pe telefonul albastru și căuta aplicația de numerologie pe care o folosea în ultima perioadă. Poate măcar de aici va primi vești bune. În ultima perioadă, deschizându-și mintea și sufletul, ușor, spre lumea spirituală, se tot uitase la mai multe filmulețe cu astrologi și numerologi din toate colțurile lumii. Își cumpărase cu câteva luni în urmă chiar o carte cu o copertă atrăgătoare, scrisă de un numerolog american, dar nu avusese timp să citească mai mult de cinci pagini din ea. Stupoare. Aplicația era blocată. Pur și simplu nu se încărca nimic. În zadar încerca să-și schimbe destinul. Liberul arbitru nu va funcționa nici astăzi. Ce îi era scris, în frunte-i era pus!

• Trebuie să rup ghinionul ăsta cumva, spuse printre dinți. Poate că asta e. Dumnezeu îmi dă un semn. Ăsta e mesajul. Nu trebuie să cedez!

Dan, român fiind, fusese înzestrat de Dumnezeu cu abilitatea de a se pricepe la orice domeniu. Din răsfoitul celor cinci pagini ale cărții de numerologie și din analiza filmulețelor de pe youtube, știa și el să calculeze vibrația astrologică a zilei. Nu era ceva la care să nu se poată pricepe și, mai cu seamă, la o știință veche de mii de ani, folosită de erudiții din Mesopotamia. De altfel, calculele nu păreau a fi deloc complicate. Zis și făcut. Se duse în sufragerie. Pe comoda gri sidefiu, ce susținea cu puterea lui Atlas dispozitivul drăcesc prin care trecea curentul electric și care îl anunțase despre ziua fatidică ce va să vie, se afla un suport de plastic cu instrumente de scris. Luă creionul gri cu mină, o coală și, asemănător unui elev de liceu, începu să calculeze:

• Astăzi suntem în 24.04.2022. Incredibil! Asta înseamnă că cifra zilei este șapte.

Bărbatul lăsă creionul pe masă, își puse mâinile în dreptul tâmplelor și începu să strângă cu putere. Fâșiile de mușchi se tensionară dintr-odată, de parcă ar fi fost o chitară dezmierdată. Venele i se dilatară și sângele începu să circule cu viteză în brațele lui puternice.

• Asta îmi trebuia. Nu e mă posibil așa ceva! Cât ghinion să ai? Păi șapte a fost ziua mea nenorocită de când mă știu. Pe data de șapte august m-a lovit nenorocitul ăla cu mașina pe trecerea de pietoni din dreptul școlii, de era să-mi scoată ochiul stâng. Tot pe data de șapte a plecat și tata de acasă și s-a întors după douăzeci de ani, recăsătorit. Tot într-o zi de șapte era să mă înec și la mare. E clar. Voi fi dat afară astăzi, indiferent dacă Andrei este sau nu în vreo zi bună. Chiar nu contează ce o avea sau nu în cap și cât de bine pregătit este. Eu n-am cum să scap de cifra asta blestemată!

Dan întinse mâna dreaptă și luă de pe masă dispozitivul de culoare albastru, în care era țigara electronică. Deschise clapeta, trase cu putere bățul magic și apăsă cu degetul arătător butonul care ar fi trebuit să încălzească tutunul depozitat într-o capsulă transparentă. De aproape un an de zile, compania britanică, producătoare de baterii electrice la care lucra, le interzisese să mai fumeze țigări convenționale. Microbul îi rosese atât de bine judecata încât Dan începuse să le sugereze tuturor prietenilor lui, fumători sau nefumători, să încerce țigările electronice. În timp ce fumul alb, lipsit de viață, îi părăsea plămânii, tânărul își aminti de plăcerea de mult uitată pe care i-o producea gestul de a aprinde o țigară.

• Am lăsat tot pentru compania asta! Mi-am neglijat familia, prietenii, iubita. Am renunțat inclusiv la plăcerile mele. Am făcut totul ca să pot avansa. Și ei acum ce fac? Ei se vor descotorosi de mine ca de un măr stricat pentru nenorocitul ăla de Laurențiu. Voi fi izgonit mai ceva ca Adam după ce a gustat din fructul interzis. Cum a zis Alina de la HR: Dane, n-avem ce să facem! Chiar dacă ai făcut sau n-ai făcut ceva, nu mai contează acum. Faptul că ai fost târât în scandalul ăsta afectează numele companiei. Nu putem permite ca șefii noștri din Marea Britanie să afle de problemele astea. Ne-ar afecta imaginea. Chiar nu te pot ajuta. Din păcate, o să renunțăm la întreaga ta echipă!

Tânărul luă țigara eletronică și o aruncă puternic în peretele gri, cu excrescențele ce semănau cu stalactitele, înconjurate de o puternică lumină galbenă de te ducea cu gândul la apartamentele din orașele viitorului. Dispozitivul despre care se susținea că reprezintă unicul mijlocul inovator ce scade drastic apariția cancerului pulmonar și reduce semnificativ plăcerea de a fuma, se transformă în zeci de bucățele. Deschise ușa de la dulăpiorul bucătăriei de culoare negru mat și începu să cotrobăie de parcă ar fi fost un dependent de heroină. Un puternic gol în stomac izvorî la gândul că ar fi putut să mai simtă încă o dată gustul înțepător al mucului de țigară pe limba lui cea uscată. Amintirea plăcerii produse în momentul în care prima particulă de adrenalină atingea oceanul roșu, de sânge, îi dădu un ușor tremur în tot corpul. Aruncă cutiile cu ceai ce făceau un zid în căutarea plăcerii desăvârșite și găsi Calul din Marlboro.

Primul fum de țigară îl lovi direct în tâmplele care-i începură să țiuie ca o oală sub presiune. În câteva clipe îi trecură prin minte ultimii lui 4-5 ani lipsiți de viață, ce se scurseseră, parcă, într-o săptămână mai lungă. Compania asta îi oferise banii pentru confortul de care nu se mai putea bucura. Apartamentul la care lucraseră 2 absolvenți ai Facultății de Arhitectură, cu studii de master în Europa, era mai rece decât sicriul în care își dormeau somnul de veci bunicii de care uitase de ani mulți. Nu mai avea amintiri. Viața lui se împărțea între nunți, botezuri și câteva evenimente mai importante de la birou. De când se angajase în societatea producătoare de baterii electrice, fusese efectiv subjugat de forța incomensurabilă a monotoniei. Mirajul banului, al ideilor și al inovației îl prinseseră atât de puternic în mrejele lor negre și lungi încât uitase și de maica lui la care se uita ca la o icoană și care reușea, din ce în ce mai rar, să-i transmită dragostea ei prin telefon. În timpul lui liber nu făcea altceva decât să învețe și mai mult despre producția și vânzarea bateriilor electrice. Weekend-urile ajunseseră o simplă prelungire a zilelor de serviciu și simțea bucuria vieții doar în vacanțele ce treceau într-o clipă. Dorințele se pierduseră treptat și, de ceva timp, nici viciile nu prea mai aveau culoare. Sexul devenise ceva mecanizat, gri, de parcă ar fi fost făcut de roboții ce transportau componentele viitoarelor baterii electrice în camerele reci din centrul de producție. Fu izbit dintr-odată și de discuțiile sterile cu colegii de serviciu care nu făceau altceva decât să încerce să urce în ierarhia corporatistă bazată pe cifre, bârfe, mizerii și alte elemente pline de păcat.

Degeaba fusese el cel mai tânăr director de marketing al companiei fondate la începutul revoluției industriale. Nu mai conta acum nici că CEO-ul companiei îl invitase în camera ermetizată și plină de circuite de toate culorile de parcă ar fi fost niște mațe, și că văzuse cu ochii lui cercul de plasmă aurie ca de sfinți, cu care erau îndepărtate impuritățile de pe bateriile electrice, ce urmau să fie folosite de mașinile scumpe la care tindea de când era un bididiu. Toată munca lui fusese în zadar, sau, așa cum spunea și Eclesiastul: Totul este deșertăciune și vânare de vânt!

Reflexia dureroasă ce-i trecea mintea prin furcile caudine fu întreruptă de atingerea distinsă, catifelată, a pisicii cea neagră cu sufletul alb, care îl încălzea pe tânăr în ultimele luni.

• Animalul ăsta îmi poartă o dragoste mai mare decât toți colegii din companie. Eu am fost naiv și am crezut că reprezentăm o mare familie, însă, noi toți ăștia de aici, am lucrat doar pentru bogăția și liniștea familiilor din Anglia. Poate că ăsta este semnul pe care Dumnezeu vrea să mi-l transmită. Eu chiar trebuie să rup vraja și viața lipsită de ritm pe care o trăiesc. Mi-am vândut sufletul pentru nimic și acum trebuie să trec prin Purgatoriu.

Dan și Andrei intrară în camera inchizitorială aflată într-o clădire de culoare gri, cu pereții-i de sticlă ce erau încălziți de lumina soarelui de București. La masa cu șase scaune perfect rotundă, din pal, produsă de o firmă suedeză de mobilă, era așezată comisia de condamnare formată din patru membri. În dreptul fiecărui membru, la o distanță egală de centrul mesei, era o sticlă transparentă de apă și o scrumieră pentru țigări electronice de te duceau cu gândul la Pendulul lui Foucault. Lui Andrei îi sări în ochi lumina albastră, angelică, produsă de lămpile unui suport ce imita circuitul unei baterii electrice.

• Bună ziua, domnule Stamate! Vă rog să luați loc, îi spuse o doamna de aproximativ 40 de ani lui Dan care arătă, cu mâna întinsă, spre cele două scaune libere. Sunteți însoțit de către?
• Bună ziua, doamnelor. Numele meu este Andrei Georgescu, sunt membru al Baroului București și îl voi asista pe domnul Stamate în procedura ce se va desfășura în fața domniilor voastre.

Vocea și siguranța cu care Andrei se prezentase îi creaseră o stare de calmitate lui Dan, de parcă fusese teleportat cu mijloacele tehnice din fabrica drăcească direct pe câmpia însorită, plină de panseluțele băltite de albine și de polen de care se bucura la bunici, în vacanțele lungi de vară.

• Nu vreau să o lungim pentru că avem de audiat încă trei persoane astăzi, spuse o altă doamnă cu o voce sobră. Bănuiesc că știți de ce sunteți aici da?
• Da, confirmă tânărul cu privirea-i lăsată în jos.

Tensiunea ce plana în camera de audiere era atât de puternică de ai fi zis că oamenii ca furnicuțele din fabrica producătoare de baterii ar fi transformat-o într-o pulbere inhalată de persoanele ce urmau să decidă viitorul tânărului care, cu câteva săptămâni înainte, se vedea făcând parte din Board-ul societății cu sediul la Londra și pierzând nopțile în pub-urile englezești cu berea curgând șiroaie.

Andrei, iscusit, invocând scuza tinereții și dorind depresurizarea atmosferei, interveni în discuție:

• Doamna consilier, vreau să vă mărturisesc faptul că eu n-am apucat să discut cu domnul Stamate despre această situație. Noi suntem prieteni de foarte mult timp și ăsta este motivul pentru care am decis să-l asist în fața dumneavoastră. N-am mai participat la o procedură similară până-n prezent. Spuneți-mi și mie despre ce este vorba. Ce s-a întâmplat?
• Domnule avocat, deși nu cred o iotă din ce spuneți, vreau să respect procedura. În concret, de câteva luni de zile, din compania noastră sunt sustrase o serie de elemente pe care societatea le utilizează la producția de baterii electrice, continuă femeia mimând un zâmbet.
• M-am gândit că sunteți o fabrică, dar nu știam exact despre ce tip de producție este vorba. Foarte interesant. Cred că au fost foarte greu de convins investitorii pentru a crea un asemenea lanț de producție într-o societate aflată în estul Europei.
• Să nu ne îndepărtăm de la obiectul întâlnirii, domnule avocat! spuse răstit a treia doamnă.
• Așa este. Să revenim, continuă Andrei zâmbind larg.

Tânărul avocat se smuci dintr-odată de pe scaun, se aplecă și ridică geanta de culoare negru, ce îi fusese făcută cadou de soția sa cu câteva luni înainte. Timpul se scursese în favoarea lui Andrei și începuse să devină din ce în ce mai conștient de anumite abilitățile pe care și le dezvoltase. Fără să se uite la doamna consilier, se apucă să șteargă de praful gri obiectul din piele, lipsit de strălucire și de viață ce se lupta zilnic cu greutatea cărților și dosarelor cărate.

• Doamna consilier, îmi permiteți să iau o sticlă de apă?
• Vă rog!

Ușa se deschise și, în interiorul camerei de sticlă, intră un tânăr efeminat, blond, slab și mic de statură, cu o geacă de piele, pantaloni foarte strâmți și fața angelică. Laurențiu era un proaspăt absolvent al studiilor de master din cadrul unei facultăți cu profil economic. Cu note impresionante în cursul facultății, tenace și dornic de afirmare, fusese angajat chiar de către una dintre doamnele participante la execuția profesională a lui Dan. Se auzise până la Londra despre faptul că Laurențiu trecuse, cu foarte mare lejeritate, toate testele ce respectau indicațiile transmise chiar de către șeful HR al companiei mamă, cu strictețea cu care călugării din abații își respectau itinerariu. Fără pic de dumnezeire, se remarcase prin faptul că era dispus să calce pe sufletele celor din juru-i doar de dragul de a mai depăși un loc în ierarhia mecanizată și plină de reguli, mai ceva ca circuitele electrice de care era împânzită fabrica cea plină de lumini lipsite de culoare.

• Pot să mă așez lângă Dan? întrebă noul venit cu o voce subțire precum a măicuțelor ce cântau la biserica de lângă Parcul Carol.
• Păi și ce legătură are Dan cu toată această situație nefericită? Tocmai ce v-am spus că îl cunosc pe Dan de când eram foarte mici. Nu vă ascund faptul că am fost și colegi în școala generală și că a avut un comportament exemplar. Bag mâna-n foc pentru el că nu a furat un șurub din compania asta.
• N-aș spune asta, interveni tânărul a cărei mână ca de sfinții din icoane se afla pe marginea scaunului pe care stătea fostul său conducător de echipă.
• Dumneavoastră cine sunteți? întrebă Andrei autoritar.
• Vai! Cum? Nu v-a povestit Dan despre mine? Eu sunt Laurențiu. Am fost subalternul lui. Pe mine mă punea să fur componentele bateriilor electrice. Am fost prieteni foarte buni. Am făcut totul pentru el.

Pasivitatea lui Dan îl lovi pe Andrei de parcă Thor ar fi coborât în marea de sticlă și l-ar fi izbit în barbă cu ciocanul lui rece și plin de inscripții politeiste.

• Eu zic să nu ne grăbim totuși cu asemenea afirmații. Aveți vreo dovadă în sensul ăsta? Poate să confirme cineva din echipa dumnoavoastră aceste susțineri? Din câte persoane era formată echipa condusă de domnul Stamate?
• Normal că poate să fie dovedit. Nu am fost singurul care a fost pus să fure pentru Dan. Toate celelalte trei colege îmi vor susține punctul de vedere. Nu știu cum puteți să reprezentanți un asemenea om, domnule avocat, spuse tânărul cu foarte mare încredere în glas.
• Păi și cum furați componentele? În ce le transportați? Vă rog să-mi descrieți mecanismul.
• Dar dumneavoastră aveți dreptul să-mi puneți mie atâtea întrebări? Eu credeam că vin aici să confirm că băiatul ăsta de lângă mine, care nu are tupeu să-și asume nimic, va fi desconspirat!
• Dragă Laurențiu, interveni doamna consilier cu o voce blajină ca de mamă, domnul avocat este aici pentru ne ajuta și pe noi să aflăm adevărul,
• Haide! Spune și tu ceva! Uiți ce mă puneai să fac în fundul depozitului? Haide, mă băiatule. Recunoaște! M-ai pus să petrec atâtea nopți pentru tine în halele ăstea blestemate!
• Domnule Stamate! Dane! țipă Andrei și îi puse mâna dreaptă pe umărul puternic al tânărului deja fost șef al echipei de marketing.

Între timp, Dan, care fusese împietrit de vorbele colegului său, prinsese viață și se ridică în picioare, ca Lazăr din mormânt. Iertat parcă într-o clipită de păcatele tinereții și cele de neam, tânărul căpătase curaj și începu să grăiască adevărul:

• Am fost efectiv șocat de ceea ce a spus colegul meu Laurențiu pe care, vă spun sincer, l-am admirat până astăzi.
• Și eu chiar am ținut la tine dar abia acum mi-am dat seama că ai fost un manipulator și n-ai făcut altceva decât să-mi faci foarte mult rău! Am furat pentru tine! spuse tânărul cu părul ca Prâslea cel Voinic.
• Haide să terminăm cu bâlciul ăsta, interveni și Andrei. E totuși o procedură care va produce niște consecințe juridice. Scoate telefonul și pune înregistrările ălea că deja s-a depășit orice limită!
• Ce înregistrări? spuse doamna consilier juridic ridicând ochii mari spre tânărul avocat.

Dan scoase dispozitivul electronic de culoare albastru și, contrar previziunilor astrologului de serviciu de la televiziunea cu antenele-i împânzite în toată țara, își schimbă destinul. Se luptase cu cifra fatidică șapte și, pentru prima oară în viața lui, învinsese.

• La sugestia domnului avocat am înregistrat video discuțiile pe care le-am purtat în ultimele zile cu celelalte trei colege de serviciu din echipa noastră. Vă rog să ascultați cu foarte mare atenție ce vor spune Alexandra, Andreea și Monica despre Laurențiu și metodele lui de lucru. Îmi pare rău că am recurs la o asemenea metodă, însă nu aș fi putut să mă apăr într-un alt mod. A fost extrem de abil Laurențiu.

Laurențiu, agitat, începuse să lovească piciorul mesei celei rotunde, produsă din lemnul plantat de vikingi cu câteva secole în urmă, încât aceasta începuse să trepideze mai ceva ca trambulina aflată în locul de joacă pentru copii, improvizat la parterul sediului companiei englezești.

• Haide! Haide pune înregistrările alea că oricum nu e nimic acolo. Eu n-am furat nimic. Tu ești un hoț! Tu m-ai obligat să fur pentru tine!

O voce sensibilă, pură, de tânără domnișoară abia venită de pe băncile facultății, ieșea din dispozitivul electronic și aducea adevărul precum Sfântul Duh:

• Așa este. Laurențiu ne-a pus să furăm componentele.
• Confirmi și tu asta? se auzea vocea temătoare a tânărului fost șef de echipă.
• Da, spunea și Monica cu vocea tremurândă și ușor pițăgăiată. Așa este. El ne-a spus că are nevoie de bani ca să poată să-și întrețină iubitele. Ne-a manipulat pe toate. Acum ne vom pierde și noi locul de muncă din cauza acestui nenorocit.
• V-am cerut eu vreodată să faceți asta? Am avut eu vreo legătură cu furtul?
• Nu, Dane. Tu chiar ai fost super serios. Asta este. Am făcut toate o greșeală…
• E de ajuns, spuse doamna consilier juridic cu vocea pierdută. Puteți opri înregistrarea.
• Efectiv sunt șocată, interveni cea mai tăcută dintre femei care girase angajarea tânărului aparent lipsit de păcat. Cum ai putut să faci asta Laurențiu? Ne-ai mințit ca pe niște proaste!
• Nu este adevărat nimic din ce se spune acolo. Eu am mirosit de la început că plănuiește ceva dar n-am știut cum să reacționez. Vă spun sincer că acest nemernic le-a forțat și pe fete să-i confirme teoria. Și pe mine m-a amenințat cu bătaia dacă nu fac ce zice el. O să mă bați dacă am spus asta? continuă uitându-se cu ochii mari către Dan.
• Gata! Încetează cu minciunile. Problema este rezolvată! strigă și cel de-al patrulea membru al completului improvizat de judecată. Nu mai e nimic de zis.
• Poți pleca Laurențiu! spuse doamna consilier juridic fără să se mai uite la băiatul pe care îl admirase cu atâta patos. Să nu ieși din fabrică pentru că mai avem multe de discutat!

Ușa din camera de sticlă fu trântită cu putere de către tânărul blond, cu fața cea pură a unui copil abia ieșit din pântecele mamei și cu sufletul mai negru decât a lui Iuda Iscarioteanul.

• Domnule Stamate, de ce nu ne-ați zis asta de la început? De ce ne-ați lăsat să mai facem toată tărășenia asta? Am stat să-l audiem pe mincinosul ăsta 2 ore înainte. Ne-a vorbit cu atâta lejeritate despre modul în care dumneavoastră furați piesele din fabrică, de aș fi fost în stare să-mi pariez toată averea pe vinovăția dumneavoastră!
• Ca să respectăm procedura și ca să scoatem la lumină negreala din mintea și din sufletul acestui băiat angelic, spuse Andrei cu o doză de mândrie.
• Aveți dreptate, zise, cu admirație, femeia. În fapt, Lucifer a fost cel mai frumos dintre îngeri!

O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ