Mirosul plăcut al trădării - O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ

Becul roșu al televizorului licări de trei ori ca binecuvântarea pe care preotul, cu sutana neagră până în pământ, tremurândă, i-o dăduse lui Dan, la slujba de duminica trecută. Păcatele flămânde ale tinereții începuseră să-i mănânce viitorul, iar sufletul-i era negru ca cenușa lăsată de cărbunele cu care fusese tămâiat naosul obscur al bisericii. Zăngănitul produs de cădelnița bizantină cu medalionul Sfântului Duh, aruncată uniform, în aerul înecăcios, de bătrânul slujitor al bisericii, nu-l liniștise. Nici glasul pițigăiat ce venea de lângă suportul de lemn, în formă de antakharana, al celor trei maici slabe ca niște silfide, ce transmiteau sunete ușoare precum spuma lăsată de valurile unei mări liniștite, nu-i îndepărtaseră temerile sufletești. Din contră, amalgamul ritualului bisericesc, plin de simbolistică, îi determinase un tremur în plexul solar de parcă un monstru de piatră, demult adormit, urma să se ridice și să-i sfărâme carnea în mii de bucăți. Încercase să asculte cu atenție învățămintele Apostolilor celor puri, care se bucuraseră de curățenia Mântuitorului și de spălarea păcatelor, ce erau transmise din cartea aurită, închisă de câteva ori în timpul slujbei. Nici ridicatul Manuscrisului celui Sfânt deasupra capului preotului, ce fusese transmis de mii de ani de la oamenii de lângă Mântuitor, prin viu grai, și nici formarea crucii celei de aer nu-l curățase de murdărie sufletească. Ce făcuseră Apostolii de avuseseră privilegiul nestemat să se nască în aceeași perioadă cu Iisus din Nazaret? De ce urechile lor încovoiate ca niște pâlnii primiseră glasul cel viu al Lui Dumnezeu Întrupat? Ce suferințe sau ce bine să fi făcut ca să poată să stea la aceeași masă cu Fiul Lui Dumnezeu? Toți fuseseră oameni din lume, fiecare cu păcatele sale. Să nu mai spunem că ochii Mariei din Magdala, cu pielea ei murdărită de transpirația atâtor bărbați, fusese cea care îl văzuse înviat doar prin credință. De ce el, un tânăr bucureștean, tot fiu de Dumnezeu și tot cu credință-n suflet și trup, nu putea să se bucure de asemenea momente? El fusese damnat să se mărturisească în fața unui necunoscut cu barba albă, nespălată și plină de cârlionți, ce slujea într-o biserică micuță de lângă Parcul Carol.

Așteptase degeaba cu fruntea-i albă, transpirată și pătată de câteva alunițe la coada ce se formase la finalul Liturghiei, în dreptul Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, primită de bătrânul preot ce sfințise la Muntele Sfânt. Strânsese cu putere cele trei degete ale mâinii drepte de le amorțise și formase crucea pe care fusese răstignit simbolul iubirii, înainte de a săruta cu patos imaginea Născătoarei de Dumnezeu. Cu ritualul aproape complet, monstrul din plexul solar nu-l lăsase nici de data asta să i se poată destăinui mijlocitorului, ce ungea cu mirul înmiresmat fiecare enoriaș. Când văzuse ochii de albastru turcoaz ca cerul de vară ai omului în sutană, simțise o căldură de plecase de undeva din măruntaie și ajunse până în picioarelor, de parcă Focul Gheenei începuse să-l ardă. Ca omul de tinichea făcuse cale întoarsă, mai ceva ca armata română în cel de-al doilea Război Mondial.

Să fi fost păcatele cele lăsate de străbunici așa cum îi zisese maică-sa, sau faptul că neamul lui taică-so fusese blestemat cu vreo trei generații în urmă? Poate erau doar zvonurile unor oameni simpli, de la țară, ce pierduseră legătură cu societatea modernă. Nu înțelesese niciodată ce îi spusese bătrâna satului despre păcatele de până la al nouălea neam, sau era ceva legat de al nouălea cer? Nici nu mai conta. Era stigmatizat. Indiferent de cât fugise de sacru, așa cum citise la Eliade, elementul lăsat de Făcătorul de viață începea să se manifeste constant, în acțiunile lui de zi cu zi, pe care le străpungea mai ceva ca Arca cu care Noe penetrase valurile Potopului. Nici măcar rugămințile pure ale maică-sii nu îndepărtaseră necazul:

Ca de fiecare dată, rădăcinile răului, puternice ca niște liane din Pădurea Amazoniană, îl apropiaseră de vâltoarea plăcerilor vieții. Carnea tânără, fragedă, gustul buzelor fierbinți și mirosul dintre picioarele femeilor îl făceau să-și piardă mințile mai ceva ca un jucător de poker când vedea potul crescând. Fusese îndepărtat, treptat, de Dumnezeu. Poate că de asta rămăseseră fără rezultat încercările lui frivole din ultima perioadă de a se ruga din când în când și de a face semnul crucii celei sfinte când trecea prin dreptul bisericilor. Începuse să mai facă și milostenie, cum ziceau Vechile Scripturi: „Dă Celui Preaînalt, precum ţi-a dat El, şi dă din toată inima din câştigul mâinilor tale, Că Domnul este răsplătitor şi cu şapte părţi îţi va răsplăti.” Se apucase să citească din Biblie. Degeaba. Cartea Sfântă cea cu multe pagini subțiri, coperți roșii și scrisul ca acul de albină, cu expresii îmbătrânite și fără de sens, i se părea mai departe decât Galaxia Andromeda cu stele, planetele și culorile ei năucitoare, despre care aflase cu câteva zile în urmă dintr-un documentar. Stilul cu care erau aruncate cuvintele precum mărgelele ce cădeau de pe un șirag rupt, expresiile repetitive și pline de tâlc, lipsa lui de înțelepciune și verva ce îi grăbea pașii spre pierzanie îl făcuseră să arunce Manuscrisul cel de început într-un dulăpior de lângă patul aflat în dormitorul plin de păcate.

           Lumina aparatului concav umplu, treptat, întreaga cameră. Vocea răgușită a prezentatoarei de televiziune cu părul ca pielea Reginei din Sheba se auzi de undeva de prin cerurile înălțătoare și pline de îngerii cântând la harpă:

Resemnat, tânărul șaten, cu pielea albă ca în poveștile autohtone, închise repede televizorul. Puse mâna pe telefonul albastru și căuta aplicația de numerologie pe care o folosea în ultima perioadă. Poate măcar de aici va primi vești bune. În ultima perioadă, deschizându-și mintea și sufletul, ușor, spre lumea spirituală, se tot uitase la mai multe filmulețe cu astrologi și numerologi din toate colțurile lumii. Își cumpărase cu câteva luni în urmă chiar o carte cu o copertă atrăgătoare, scrisă de un numerolog american, dar nu avusese timp să citească mai mult de cinci pagini din ea. Stupoare. Aplicația era blocată. Pur și simplu nu se încărca nimic. În zadar încerca să-și schimbe destinul. Liberul arbitru nu va funcționa nici astăzi. Ce îi era scris, în frunte-i era pus!

Dan, român fiind, fusese înzestrat de Dumnezeu cu abilitatea de a se pricepe la orice domeniu. Din răsfoitul celor cinci pagini ale cărții de numerologie și din analiza filmulețelor de pe youtube, știa și el să calculeze vibrația astrologică a zilei. Nu era ceva la care să nu se poată pricepe și, mai cu seamă, la o știință veche de mii de ani, folosită de erudiții din Mesopotamia. De altfel, calculele nu păreau a fi deloc complicate. Zis și făcut. Se duse în sufragerie. Pe comoda gri sidefiu, ce susținea cu puterea lui Atlas dispozitivul drăcesc prin care trecea curentul electric și care îl anunțase despre ziua fatidică ce va să vie, se afla un suport de plastic cu instrumente de scris. Luă creionul gri cu mină, o coală și, asemănător unui elev de liceu, începu să calculeze:

Bărbatul lăsă creionul pe masă, își puse mâinile în dreptul tâmplelor și începu să strângă cu putere. Fâșiile de mușchi se tensionară dintr-odată, de parcă ar fi fost o chitară dezmierdată. Venele i se dilatară și sângele începu să circule cu viteză în brațele lui puternice.

Dan întinse mâna dreaptă și luă de pe masă dispozitivul de culoare albastru, în care era țigara electronică. Deschise clapeta, trase cu putere bățul magic și apăsă cu degetul arătător butonul care ar fi trebuit să încălzească tutunul depozitat într-o capsulă transparentă. De aproape un an de zile, compania britanică, producătoare de baterii electrice la care lucra, le interzisese să mai fumeze țigări convenționale. Microbul îi rosese atât de bine judecata încât Dan începuse să le sugereze tuturor prietenilor lui, fumători sau nefumători, să încerce țigările electronice. În timp ce fumul alb, lipsit de viață, îi părăsea plămânii, tânărul își aminti de plăcerea de mult uitată pe care i-o producea gestul de a aprinde o țigară.

Tânărul luă țigara eletronică și o aruncă puternic în peretele gri, cu excrescențele ce semănau cu stalactitele, înconjurate de o puternică lumină galbenă de te ducea cu gândul la apartamentele din orașele viitorului. Dispozitivul despre care se susținea că reprezintă unicul mijlocul inovator ce scade drastic apariția cancerului pulmonar și reduce semnificativ plăcerea de a fuma, se transformă în zeci de bucățele. Deschise ușa de la dulăpiorul bucătăriei de culoare negru mat și începu să cotrobăie de parcă ar fi fost un dependent de heroină. Un puternic gol în stomac izvorî la gândul că ar fi putut să mai simtă încă o dată gustul înțepător al mucului de țigară pe limba lui cea uscată. Amintirea plăcerii produse în momentul în care prima particulă de adrenalină atingea oceanul roșu, de sânge, îi dădu un ușor tremur în tot corpul. Aruncă cutiile cu ceai ce făceau un zid în căutarea plăcerii desăvârșite și găsi Calul din Marlboro.

Primul fum de țigară îl lovi direct în tâmplele care-i începură să țiuie ca o oală sub presiune. În câteva clipe îi trecură prin minte ultimii lui 4-5 ani lipsiți de viață, ce se scurseseră, parcă, într-o săptămână mai lungă. Compania asta îi oferise banii pentru confortul de care nu se mai putea bucura. Apartamentul la care lucraseră 2 absolvenți ai Facultății de Arhitectură, cu studii de master în Europa, era mai rece decât sicriul în care își dormeau somnul de veci bunicii de care uitase de ani mulți. Nu mai avea amintiri. Viața lui se împărțea între nunți, botezuri și câteva evenimente mai importante de la birou. De când se angajase în societatea producătoare de baterii electrice, fusese efectiv subjugat de forța incomensurabilă a monotoniei. Mirajul banului, al ideilor și al inovației îl prinseseră atât de puternic în mrejele lor negre și lungi încât uitase și de maica lui la care se uita ca la o icoană și care reușea, din ce în ce mai rar, să-i transmită dragostea ei prin telefon. În timpul lui liber nu făcea altceva decât să învețe și mai mult despre producția și vânzarea bateriilor electrice. Weekend-urile ajunseseră o simplă prelungire a zilelor de serviciu și simțea bucuria vieții doar în vacanțele ce treceau într-o clipă. Dorințele se pierduseră treptat și, de ceva timp, nici viciile nu prea mai aveau culoare. Sexul devenise ceva mecanizat, gri, de parcă ar fi fost făcut de roboții ce transportau componentele viitoarelor baterii electrice în camerele reci din centrul de producție. Fu izbit dintr-odată și de discuțiile sterile cu colegii de serviciu care nu făceau altceva decât să încerce să urce în ierarhia corporatistă bazată pe cifre, bârfe, mizerii și alte elemente pline de păcat.

Degeaba fusese el cel mai tânăr director de marketing al companiei fondate la începutul revoluției industriale. Nu mai conta acum nici că CEO-ul companiei îl invitase în camera ermetizată și plină de circuite de toate culorile de parcă ar fi fost niște mațe, și că văzuse cu ochii lui cercul de plasmă aurie ca de sfinți, cu care erau îndepărtate impuritățile de pe bateriile electrice, ce urmau să fie folosite de mașinile scumpe la care tindea de când era un bididiu. Toată munca lui fusese în zadar, sau, așa cum spunea și Eclesiastul: Totul este deșertăciune și vânare de vânt!

Reflexia dureroasă ce-i trecea mintea prin furcile caudine fu întreruptă de atingerea distinsă, catifelată, a pisicii cea neagră cu sufletul alb, care îl încălzea pe tânăr în ultimele luni.

Dan și Andrei intrară în camera inchizitorială aflată într-o clădire de culoare gri, cu pereții-i de sticlă ce erau încălziți de lumina soarelui de București. La masa cu șase scaune perfect rotundă, din pal, produsă de o firmă suedeză de mobilă, era așezată comisia de condamnare formată din patru membri. În dreptul fiecărui membru, la o distanță egală de centrul mesei, era o sticlă transparentă de apă și o scrumieră pentru țigări electronice de te duceau cu gândul la Pendulul lui Foucault. Lui Andrei îi sări în ochi lumina albastră, angelică, produsă de lămpile unui suport ce imita circuitul unei baterii electrice.

Vocea și siguranța cu care Andrei se prezentase îi creaseră o stare de calmitate lui Dan, de parcă fusese teleportat cu mijloacele tehnice din fabrica drăcească direct pe câmpia însorită, plină de panseluțele băltite de albine și de polen de care se bucura la bunici, în vacanțele lungi de vară.

Tensiunea ce plana în camera de audiere era atât de puternică de ai fi zis că oamenii ca furnicuțele din fabrica producătoare de baterii ar fi transformat-o într-o pulbere inhalată de persoanele ce urmau să decidă viitorul tânărului care, cu câteva săptămâni înainte, se vedea făcând parte din Board-ul societății cu sediul la Londra și pierzând nopțile în pub-urile englezești cu berea curgând șiroaie.

Andrei, iscusit, invocând scuza tinereții și dorind depresurizarea atmosferei, interveni în discuție:

Tânărul avocat se smuci dintr-odată de pe scaun, se aplecă și ridică geanta de culoare negru, ce îi fusese făcută cadou de soția sa cu câteva luni înainte. Timpul se scursese în favoarea lui Andrei și începuse să devină din ce în ce mai conștient de anumite abilitățile pe care și le dezvoltase. Fără să se uite la doamna consilier, se apucă să șteargă de praful gri obiectul din piele, lipsit de strălucire și de viață ce se lupta zilnic cu greutatea cărților și dosarelor cărate.

Ușa se deschise și, în interiorul camerei de sticlă, intră un tânăr efeminat, blond, slab și mic de statură, cu o geacă de piele, pantaloni foarte strâmți și fața angelică. Laurențiu era un proaspăt absolvent al studiilor de master din cadrul unei facultăți cu profil economic. Cu note impresionante în cursul facultății, tenace și dornic de afirmare, fusese angajat chiar de către una dintre doamnele participante la execuția profesională a lui Dan. Se auzise până la Londra despre faptul că Laurențiu trecuse, cu foarte mare lejeritate, toate testele ce respectau indicațiile transmise chiar de către șeful HR al companiei mamă, cu strictețea cu care călugării din abații își respectau itinerariu. Fără pic de dumnezeire, se remarcase prin faptul că era dispus să calce pe sufletele celor din juru-i doar de dragul de a mai depăși un loc în ierarhia mecanizată și plină de reguli, mai ceva ca circuitele electrice de care era împânzită fabrica cea plină de lumini lipsite de culoare.

Pasivitatea lui Dan îl lovi pe Andrei de parcă Thor ar fi coborât în marea de sticlă și l-ar fi izbit în barbă cu ciocanul lui rece și plin de inscripții politeiste.

Între timp, Dan, care fusese împietrit de vorbele colegului său, prinsese viață și se ridică în picioare, ca Lazăr din mormânt. Iertat parcă într-o clipită de păcatele tinereții și cele de neam, tânărul căpătase curaj și începu să grăiască adevărul:

Dan scoase dispozitivul electronic de culoare albastru și, contrar previziunilor astrologului de serviciu de la televiziunea cu antenele-i împânzite în toată țara, își schimbă destinul. Se luptase cu cifra fatidică șapte și, pentru prima oară în viața lui, învinsese.

Laurențiu, agitat, începuse să lovească piciorul mesei celei rotunde, produsă din lemnul plantat de vikingi cu câteva secole în urmă, încât aceasta începuse să trepideze mai ceva ca trambulina aflată în locul de joacă pentru copii, improvizat la parterul sediului companiei englezești.

O voce sensibilă, pură, de tânără domnișoară abia venită de pe băncile facultății, ieșea din dispozitivul electronic și aducea adevărul precum Sfântul Duh:

Ușa din camera de sticlă fu trântită cu putere de către tânărul blond, cu fața cea pură a unui copil abia ieșit din pântecele mamei și cu sufletul mai negru decât a lui Iuda Iscarioteanul.

O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ