Seducția banilor – O POVESTIRE DE VLAD TOBĂ

Mașina de culoare negru, cu farurile perfect rotunde și geamurile fumurii pe care nici măcar un fascicul de raze ale soarelui nu putea să le străpungă, adusă cu un vapor plin cu cutii uriașe de diferite culori de parcă ar fi fost un șarpe de lego, ce venea tocmai din îndepărtata Cuba și care se luptase cu valurile de câțiva metri ale Oceanului Atlantic mai ceva ca Poseidon, fu parcată în dreptul blocului ce se ridica văzând cu ochii de bărbatul uscățiv, trecut bine de vârsta maturității, cu ochii verzui, băgați în orbite, cu sprâncenele-i albe, rare și mustața îngălbenită de la atâta tutun. Înainte să coboare din mașina proaspăt spălată în colțul străzii de Adi, un bărbat înalt și bine făcut, cu tenul măsliniu, de loc din Tulcea, căruia clienții îi ziceau Grecu, Don Mircea își aranjă pălăria albă în oglinda retrovizoare și privi, cu admirația și cu entuziasmul cu care un copil privește pentru prima oară jucăria abia cumpărată de părinții lui, pielea albă, fără imperfecțiuni, întinsă și bătătorită cu atâta sudoare de muncitorii trecuți demult în neființă, cu care fusese îmbrăcat bordul mașinii sale americane. Sufletul-i negru, presărat cu nenorociri, crime, frustrări și vieți distruse, pâlpâia ca un bec aflat pe finalul vieții pământene la gândul că energia marelui Fidel Castro încă vibra în volanul pe care tocmai îl atinsese cu mâinile lui pline de păcate.

Bărbatul îmbrăcat impecabil, cu un costum alb, de lână din cea mai fină țesătură, cumpărat tocmai de la croitorul Vincenzo din Napoli la care se ducea o dată la câteva luni, fugise de sărăcia lucie din Brăila, pe care o detesta din toți rărunchii și o învinovățea pentru toate necazurile și tot puroiul scos la suprafața corpului său ce traversase de atâtea ori Dunărea cântată din mahalale țigănești și până la Viena. Se lăuda că știa fiecare piatră cubică din centrul istoric al orașului în care trona ceasul pe care și-l tatuase pe antebrațul mâinii drepte pentru a-i reaminti că acolo fusese inițiat în tainele hoției și înșelăciunii. La fiecare întâlnire cu membrii clanului său, când îi vedea pe tinerii cu avânt în facerea de rele, Don Mircea rememora trista-i copilărie în care fusese obligat să lucreze în piața de pește, al cărui miros îi perforase plămânii precum cuțitul cu care scotea măruntaiele puturoase ale ființelor care încă mai mișcau și al căror suflet îl simțea, pentru câteva secunde, gâdilându-i degetele încrețite de la atâta umezeală. Mâinile lui subțiri, ca cele ale sfinților din bisericile pe ale căror uși nu intrase de cât de două ori în decursul vieții, prima dată la botezul său și a doua oară la moartea mamei, erau pline de urmele lăsate de oasele peștilor ce urmau a fi preparați în casele și restaurantele orașului care, cu mai bine de o sută de ani înainte, fusese simbolul comerțului Principatelor Române. Le spunea tuturor despre bătaia pe care o mâncase, despre oasele rupte și sângele care-i cursese din ochi și din buze până la momentul la care spintecase prima burtă de om, cea a unui brutar care îi datora bani conducătorului găștii pentru care lucra. De atunci totul se schimbase.

Motivat continuu de bani și de răutate, coordonat parcă de ceva drăcesc, bărbatul, de frica Miliției din vremurile imemoriale ale comunismului, care-l căutase în toate casele și în toate barurile din orașul port pentru crima comisă, reușise să fugă și să se ascundă într-o magherniță din centrul Bucureștilor, unde îl prinsese Revoluția și izbăvirea. De atunci și până în prezent, trecut-au mai bine de treizeci de ani în care bărbatul costeliv și negricios, prin teroare și frică, reușise să conducă întreaga zonă unde, de câțiva ani, tronează Catedrala Mântuirii Neamului. Nu era vreun lucrător comercial, de la vânzător ambulant de flori sau de covrigi, care împingea, fie frig, fie arșiță, câte un căruț cu geamurile de plastic și două roți ce scârțâiau permanent, până la patroni de magazine și spații, care să nu-l recunoască drept conducător și să nu îi plătească birul lunar lui Mircea Tuciuriul ce, între timp, devenise Don Mircea. Ascensiunea lui în ierarhia mafiei bucureștene conduse zeci de ani, cu mâini de fier, de găștile locale, devenise un simbol al dârzeniei și al reușitei omului sărac lipit. Popularitatea sa crescuse atât de mult încât nu era copil care să nu-și dorească să ajungă ca Don Mircea într-o bună zi. În ultimii zece ani intrase, indirect, până și în politica românească cea plină de elite. Doi membri ai clanului său deveniseră consilieri din partea unui partid local și votau, cu devotament, fiecare proiect propus de către actualul primar printre care se mai strecura câte un interes al Donului. Era nevoie ca autorizațiile de construire pentru proiectele imobiliare ale șefului de clan să nu fie afectate de vreun funcționar netrebnic sau vreun ecologist, cu gândiri vestice, care voia vreun parc, ori un spital sau te miri ce ansamblu urban în locul unui bloc, plin de fier, praf și locuitori, ce mai aducea câteva milioane de euro la pieptul în care bătea inima-i plină de venin și răutăți. De fiecare dată când apărea câte un grup de tineri care protesta în fața sediului Primăriei pentru că-și dorea o țară ca afară, fără mall-uri și construcții ce n-aveau legătură cu arhitectura vechiului București, primarul punea mâna pe telefon și, în maxim cinci minute, veneau 2-3 mașini cu geamuri închise la culoare din partea fostului brăilean care gemeau de bărbați al căror vocabular nu depășea trei sute de cuvinte și care împărțeau pumni în stânga și în dreapta de le săreau fulgii și urechile ecologiștilor și tinerilor frumoși și liberi. Din nefericire pentru adevăr, poliția locală apărea întotdeauna după spargerea găștilor și nu putea să facă nimic pentru că niciodată nu identifica făptuitorii.

Nici presa cu metodele ei ortodoxe nu reușise să afecteze în vreun fel cordonul ombilical dintre Don și Primarul ce era protejat precum Frank Costello în vremurile de glorie ale mafiei newyorkeze.

Pantofii de culoare gri cenușiu, ce străluceau mai ceva ca Luceafărul în nopțile de vară cele fără nori și pline de stele, pășiră în șantierul dominat de particulele de praf ce se izbeau continuu de muncitorii ca niște albine și sunetele produse de utilajele ce nu mai oboseau. La un moment dat, ca într-un film de Scorsese, unul dintre muncitori, observându-și patronul, înmărmuri cu țigara în gură din care niciun firicel de fum nu mai ieșea și, cu un glas uscat, opri parcă timpul și vacarmul:

De parcă ar fi fost soldați în armata Coreei de Nord, toți muncitorii murdari, cu hainele îmbibate de materiale de construcții și culori ce zugrăveau camerele unor apartamente din blocul care nu mai respecta nicio normă legală și se ridica mai ceva ca Prâslea cel Voinic, se întoarseră brusc către bărbatul cu pălăria albă. Un ecou se produse în tot blocul și, la unison, fiecare muncitor ce meșterea câte ceva începu să strige pe diferite voci și sunete:

Un tânăr ce căra într-o găleată de culoare roșu apa murdară care urma să fie folosită pentru mortar, cu căștile în urechi și ascultându-l pe regele manelelor, fără să observe schimbările ce se produseseră în ecosistemul din care făcea parte de câteva luni, trânti apa fix în spatele bărbatului negricios ce își mângâia mustața cu două degete și venea pe fiecare zi să-și inspecteze șantierele aflate în lucru. Trei stropi săriră pe pantalonii imaculați și lucrați cu mare atenție de croitorul napoletan ce purta costum de dimineața până seara și era obsedat de gustul pe care i-l lăsa soția lui după sărutul pasional pe care îl primea pe fiecare dimineață precum și de aroma de cafea preparată de femeia care migrase din Columbia în Italia cu 30 de ani în urmă. Don Mircea nu apucă decât să-și întoarcă gâtul cu pielea-i zbârcită ce formase 4 rânduri de cute că îl și văzu pe tatăl tânărului ce coordona echipa de muncitori, care, simțind tăișului ascuțit al sabiei lui Damocles planând asupra gâtului fiului său, se și aruncase în dreptul pantofilor de lac pe care îi sărută de parcă ar fi fost buzele celei mai dorite femei:

Acesta, citindu-i gândurile părintelui său și simțind pericolul ce nu se îndepărtase cu totul, se aplecă, luă mâna stânga a Donului și îi sărută inelul pe care îl avea pe degetul mic, fără să clipească:

Fără să se mai uite la tânăr muncitor, bărbatul își trase mâna plină de venele-i verzi aruncate parcă printre tendoane și continuă să analizeze, cu atenție, apartamentele pe care deja le vânduse. Cu două zeci de ani înainte, un asemenea gest putea să fie plătit cu viața. Acum, om de vază al societății, cu afaceri de multe milioane de euro, reușise să-și cenzureze răutatea diavolească care îl făcea să pună mâna pe cuțit și să spintece burți și gâtleje mai ceva ca un chirurg. Între timp simți cum telefonul începu să-i vibreze. Băgă mâna în buzunarul stâng al pantalonilor cei fini și văzu numele Dana.

Castelul de sticlă, plin cu fereste de culoare albastru-violet ca niște piese dintr-un domino uriaș, ce trona între o biserică albă, proaspăt renovată și casele aflate într-o stare de profundă degradare, cu bucăți de tencuială ce se desprindeau de parcă ar fi fost țurțurii ce stau să cadă după ce sunt mângâiați de primele raze ale soarelui de primăvară, își deschise ușile glisante în fața celor doi avocați ce debordau de entuziasm: Andrei cu urmele dimineților nedormite ce își făcuseră loc sub ochii uscați de la atâta citit și Mircea Dumitrescu ce analiza, ștrengărește, uniforma jandarmului care urma să le verifice identitatea. Mausoleul protecției drepturilor în care băltea adevărul de îl găseai în fiecare sertar plin cu dosare, era aproape gol. Nu era nici picior de avocat sau om certat cu legea care să îi calce pragul de ziceai că România este ținutul european lipsit de infracțiuni.

Bărbatul înalt, cu câteva fire de păr ce reușeau cu greu să protejeze chelia strălucindă zâmbi, puse mâna pe un catalog, căută numărul camerei, apucă receptorul ce fusese odată alb, îl duse la urechea stângă și apăsă un buton. Din spate se auzi o voce groasă:

Jandarmul, uitându-se la cei doi bărbați, fără să clipească, spuse:

Auzind ticăitul care îi permitea să intre în incinta monitorizată până în colțișorul în care și păianjenului îi e teamă să-și lase pânza, Mircea Dumitrescu, cu poftă de viață, continuă dialogul:

După ce trecură de culoarele umbroase și reci, lipsite de viață și îmbâcsite de stive de dosare pline de adevăruri și vinovății ce aveai impresia că urmau să cadă, din moment în moment, ca stâncile de pe Valea Oltului, pe care le munceau tot niște oameni care se hrăneau cu cafea, covrigi și vedeau din ce în ce mai rar lumina zilei, cei doi avocați ajunseră în zona pașilor pierduți care era umplută de mirosul parfumului dulce, cu aromă de vanilie, și de culoarea cafenie a pielii unei doamne blonde, aflată în jurul vârstei de 40 de ani, ce purta o rochie mulată și lungă, de culoare crem și cu un ușor decolteu. Văzându-i pe cei doi avocați care mergeau în paralel, femeia se ridică de pe scaunul de piele ce încă mai păstra forma posteriorului său bombat și veni în întâmpinarea lor:

Mircea Dumitrescu nici nu apucă să-și termine propoziția că ușa mare și grea, de culoare gri cenușiu, se deschise și din dreptul acesteia ieși un bărbat foarte înalt, lat în spate de ai fi zis că a fost halterofil de performanță, cu un gât foarte viguros, cu fruntea ieșită în relief și care purta un sacou de culoare maron, o cămașă albă care ieșea, ușor, din pantalonii de stofă cu dungă.

La semnalul bărbatului ce emana putere doar prin glas, cu o privire care te transforma într-o ființă nesemnificativă ce putea fi strivită în orice moment de parcă ar fi fost un dispozitiv al viitorului, cei trei, cu fețele căzute, intrară în șir indian în biroul întunecos, mirosind a umezeală, plin de dosare și cărți. Două ghivece de culoare verde închis, pline de praf, ce adăposteau pământul uscat în care doi palmieri rezistau eroic, fără apă de multe săptămâni, stăteau să cadă de pe pervazul îmbrăcat în lemn de fag ce nu mai fusese uns cu ulei din tinerețea fostului președinte Iliescu.

Procurorul Marinescu puse mâna dreaptă pe un reportofon, apăsă butonul rotund din mijloc și sunetul confirmă începutul înregistrării:

Femeia simțind un puternic țiuit în urechi și că tensiunea atinge cote insuportabile, dădu capul pe spate, își fixă privirea într-un punct încercând să se poată concentra și continuă:

Între timp, Andrei se întinse, deschise fermoarul geantei care era așezată pe parchetul murdar, scoase dintr-un plic o serie de înscrisuri ce cuprindeau mesajele dintre cei doi.

Dana Popescu, își puse fața în palme și începu să plângă și mai tare.

Sursa: Realitatea de Valcea